| dbpprop:abstract
|
- Victor Emmanuel II was the King of Piedmont, Savoy, and Sardinia from 1849 to 1861. On 18 February 1861, he assumed the title King of Italy to become the first king of a united Italy, a title he held until his death in 1878. The Italians gave him the epithet Father of the Fatherland .
- Viktor Emanuel II. war als Angehöriger des Hauses Savoyen von 1849 bis 1861 König von Sardinien-Piemont und von 1861 bis zu seinem Tod 1878 als Viktor Emanuel II. auch König des als konstitutionelle Monarchie neu proklamierten Nationalstaats Italien, in dem Sardinien-Piemont als Teilprovinz aufging.
- Víctor Manuel II de Sardenya o Víctor Manuel II d'Itàlia fou el duc de Savoia i rei de Sardenya entre 1849 i 1860. A partir del 1981 fou el nou rei d'Itàlia gràcies a la unificació de la Península Itàlica impulsada per ell.
- Viktor Emanuel II. , též Vittorio Emanuele II Carignano a Vittorio Emanuele di Savoia, byl od roku 1861 prvním králem sjednocené Itálie. Pocházel ze savojské dynastie.
- Víctor Manuel II (Vittorio Emanuele Maria Alberto Eugenio Ferdinando Luca Tommaso di Savoia-Carignano) fue el último rey del Reino de Cerdeña y el primer rey de Italia. Hijo primogénito de Carlos Alberto I, rey de Piamonte-Cerdeña y de María Teresa de Habsburgo-Lorena, hija de Fernando III, gran duque de Toscana. Se distingue por su valentía durante la guerra contra Austria (1848-1849). Forzado de negociar con Austria, se convierte en campeón de la unificación de Italia, y nombra a Camillo Benso, Conde Cavour, Primer ministro. El belicismo exagerado, el maquiavelismo sistemático de éste, sus iniciativas intrépidas, lo desconciertan a veces, pero lo mantienen leal. Comprendiendo que su reino es demasiado débil para enfrentarse de nuevo con Austria, se alía con Napoleon III, aunque el precio de esta alianza sea la entrega de Niza y de Saboya. Las victorias de Magenta y de Solferino les devuelven esperanza a los patriotas italianos. El tratado de Villafranca firmado precipitadamente por Napoléon III y Francisco José de Austria los decepciona.
- Viktor Emanuel II oli Piemonten, Savoijin ja Sardinian kuningas vuodesta 1849 vuoteen 1861. 18. helmikuuta 1861 hän otti käyttöön myös arvonimen Italian kuningas, hän oli yhdistyneen Italian ensimmäinen kuningas. Viktor Emanuel piti tätä arvonimeä hallussaan kuolemaansa asti.
- Victor-Emmanuel II de Savoie (aussi connu sous le nom de Victor-Emmanuel II d'Italie, né le 14 mars 1820, mort le 9 janvier 1878), en italien Vittorio Emanuele II di Savoia, est un prince de la Savoie. Il est prince de Piémont, duc de Savoie et roi de Sardaigne de 1849 à 1861 et ensuite premier roi d'Italie du 17 mars 1861 à sa mort. la réalisation de l'unification italienne lui procure l'appellation de Père de la Patrie (Padre della Patria), il est surnommé aussi Roi gentilhomme (Re galantuomo). Comme Roi de Sardaigne, il s'entoure de grands ministres comme Massimo d'Azeglio et Camillo Benso comte di Cavour qui modernisèrent le royaume.
- Fájl:Tranquillo Cremona - Vittorio Emanuele II. jpg II. Viktor Emánuel király (1861),(Tranquillo Cremona festménye) II. Viktor Emánuel (olaszul: Vittorio Emanuele II di Savoia, a Savoyai-ház carignani ágából származó herceg, Piemont hercege, 1849–1860-ig Savoya utolsó hercege, 1849–1861-ig az utolsó szárd–piemonti király, 1861-től haláláig e néven az egyesített Olasz Királyság első uralkodója. Neve piemonti nyelvjárásban Vitòrio Emanuel.
- ヴィットーリオ・エマヌエーレ2世（Vittorio Emanuele II di Savoia、1820年3月14日 - 1878年1月9日）は、サルデーニャ王国の最後の国王（在位：1849年 - 1861年）、およびイタリア王国の初代国王（在位：1861年 - 1878年）。
- Vittorio Emanuele (Victor Emanuel) Maria Alberto Eugenio Ferdinando Tommaso was van 1849 tot 1861 koning van Sardinië en daarna tot zijn dood koning van Italië. Hij was de zoon van koning Karel Albert van Sardinië en stamde uit het Huis Savoye. In 1842 huwde hij zijn nicht Adelheid van Oostenrijk.
- Viktor Emmanuel II av Italia ble født 14. mars 1820 og døde 9. januar 1878. Han var konge av Kongedømmet Sardinia, som omfattet Piemonte, Savoie og Sardinia, fra 1849–1861. 18. februar 1861 tok han tittelen Konge av Italia, og ble den første kongen i et samlet Italia. Denne tittelen beholdt han til sin død i 1878.
- Wiktor Emanuel II, Vittorio Emanuele II di Savoia-Carignano – pierwszy król zjednoczonych Włoch od 1861, z dynastii sabaudzkiej. Jego ciało spoczywa w Panteonie w Rzymie. Urodził się w Turynie jako syn przyszłego króla Sardynii i Piemontu Karola Alberta oraz Marii Teresy z Toskanii. W 1848 roku jego ojciec wszczął wojnę z Austrią, która rządziła prawie całymi północnymi Włochami, ale został on pokonany w bitwie pod Novarą (1849). W tym samym roku Karol Albert abdykował, a 22 marca 1849 jego następcą został Wiktor Emanuel. Dzięki staraniom Wiktora Emanuela oraz szefa rządu Sardynii - Camillo Cavoura, Sardynia rozrosła się i wchłonęła prawie wszystkie włoskie królestwa. W 1861 Wiktor Emanuel objął tron zjednoczonych Włoch. Został jednak ekskomunikowany przez papieża Piusa IX ponieważ w 1870 zajął Rzym i Państwo Kościelne. W 1871 roku Rzym stał się, w miejsce Turynu, oficjalną stolicą zjednoczonego państwa włoskiego. Uznany został przez potomnych za jednego z czterech "ojców Ojczyzny". Opisywano go jako rubasznego i otwartego na kontakty z prostymi ludźmi. W 1842 poślubił swoją siostrę cioteczną, arcyksiężniczkę austriacką - Marię Adelajdę Habsburg (1822-1855), córkę Rainera, wicekróla Lombardo-Wenecji i Marii Franciszki Carignano (obydwoje byli praprawnukami hr. Stanisława Krasińskiego, generała W.P. i Anieli Humieckiej). Mieli oni kilkoro dzieci: Klotylda Maria (1843-1911), żona księcia Napoleona Józefa Bonaparte - bratanka Napoleona I, Umberto I (1844-1900), przyszły król Włoch (następca Wiktora Emanuela), Amadeusz I (1845-1890), przyszły król Hiszpanii, Oddon Eugeniusz (1846-1866), diuk Montferrat, Maria Pia, przyszła królowa Portugalii (1847-1911), żona Ludwika I. Karol Albert (1851-1854), diuk Chablais, Wiktor Emanuel (1852).
- Vítor Emanuel II, também apresentado como Vítor Manuel II foi o primeiro rei da Itália, de 1861 a 1878, após a unificação. Foi rei da Sardenha, que então englobava, além da ilha de Sardenha, o Piemonte e Sabóia de 1849 a 1861.
- Victor Emanuel II al Italiei (1820-1878) a fost supranumit „Regele gentilom”. Victor Emmanuel al II-lea. primul rege al al Italiei Unite. Monarh liberal, i-a acordat încredere lui Cavour, fără a renunţa niciodata la propria sa autoritate. Pentru supuşii săi, Victor Emmanuel al II-lea a fost il re ga/antuomo, "regele gentilom", cel care a păstrat Constitu¬ţia liberală "dăruită" Piemontului de tatăl său, Carol Albert. Proclamat În 1861 "rege al Italiei prin Îndurarea lui Dumnezeu şi a Naţiunii", el desă¬vârşeşte unitatea italiană, Încheiată În 1878. În 191 1, la aniversarea a cincizeci de ani de la unire, În memoria sa a fost ridicat un monument, 1/ Vittoriano, construit în stil neo¬clasic, În relativă dizarmonie cu monumentele romane, a fost poreclit curând "maşina de scris". Regatul Italiei La 27 ianuarie 1861 s-au ţinut alegeri pentru primul parlament al noului Regat al Italiei. În martie, Victor Emmanuel a fost recunoscut ca rege al Italiei. Noul Parlament s-a Întrunit la Torino, care rămăsese centrul de forţă al Italiei, pentru că unificarea fusese o ocupare de către Piemont. Nu numai constituţia, dar şi sistemele legislativ şi administrativ ale Piemontului au fost extinse, sau mai potrivit spus, impuse În restul t. ării. Regele şi-a păstrat titlul său piemontez de Victor Emmanuel II - nu a devenit Victor Emmanuel 1 al Italiei. Pe plan social şi religios, Cavour continua opera începută de Massimo Azeglio. în ciuda reticenţelor lui Victor Emmanuel al II-lea, care doreşte să menajeze papali¬tatea, Cavour impune reducerea privilegiilor ecleziastice. Partizan al unei "Biserici libere într-un stat liber", el structurează net congregaţiile, a căror expansiune încearcă s-o frâneze, şi obţine suprimarea avantajelor fiscale ale Bisericii şi totodată confiscarea bunurilor ordinelor contemplative. Roma ia imediat poziţie şi îşi recheamă nunţiul de la Ţ orino. O atmosferă anticlericală pare a emana acum din regatul Piemontului şi Unificarea Italiei Dupa cucerirea Siciliei de catre Garibaldi, in iulie 1860, puterile europene si-au dat seama deodata ca intentiona sa atace zona continentala a regatului Napoleonului. Trebuia sa I se permita sa o faca? In agitatia activitatii diplomatice, a devenit curand clar ca doar Marea Britanie, dintre marile puteri era favorabila scopurilor lui Garibaldi. Napoleon III nu dorea sa deranjeze Marea Britanie intervenind pentru oprirea lui Garibaldi, dar la fel de mult n-ar fi dorit sa-l vada pe acesta ocupand Neapole si amenintand Roma si Papalitatea. El a sugerat prin urmare Marii Britanii posibilitatea unei blocade comune asupra stramtorii Messina pentru a-l retine pe Garibaldi in Sicilia, dar britanicii au refuzat. Garibaldi a trecut stramtoarea cu succes la mijlocul lui august, intalnind doar o rezistenta simbolica din partea marinei militare napolitane, cu care convenise deja sa nu lupte in mod serios. Cavour a organizat deci invadarea Statelor Papale de către o armată pie¬monteză care să-I intercepteze pe Garibaldi Înainte de a putea intra În Roma. Era mult mai greu decât se aştepta Cavour să obţii sprijin popular pentru invazie În Statele Papale şi armata piemonteză s-a confruntat cu o conside¬rabilă opoziţie din partea populaţiei civile, În drumul ei spre sud. Ahmci când s-a Întâlnit În final cu armata lui Garibaldi, toată Italia de sud şi cen¬trală, cu excepţia zonei din jurul Romei, era sub controlul Piemontului, iar decizia lui Cavour de a face pasul radical invadând Statele Papale reuşise şi transformase În realitate unificarea Italiei (a se vedea harta de la pagina 49). Urmându-ş,j practica obişnuită, Cavour a aranjat să fie organizate ple¬biscite, mai Întâi În Neapole şi Sicilia şi apoi În Statele Papale. Au fost difi¬cultăţi În Sicilia, unde majoritatea populaţiei era analfabetă. Ele au fost depăşite prin asigurarea a două buletine de vot separate, unul pentru "da", celălalt pentru "nu" şi două urne separate marcate de asemenea cu "da" sau "nu". Plebiscitul punea o singură Întrebare "Italia una Vittorio Emmanuele?" adică "ar trebui să fie Italia unită sub Victor Emmanuel?" Nu era nici o menţiune despre alipirea la Piemont, Victor Emmanuel nu era identificat drept rege al Piemontului, iar cuvântul "Italia", care fusese sloganul lui Garibaldi În timpul luptelor, a complicat pur şi simplu Întrebarea, pentru că majoritatea sicilienilor nu Înţelegeau ce Înseamnă. Ca urmare a pregătirilor atente făcute de către Piemont, voturile favorabile au fost covârşitoare. În părţile răsăritene şi centrale ale Statelor Papale, ocupate de Piemont, plebiscitele au fost ţinute În noiembrie 1860 şi, din nou, s-a Înregistrat un număr enorm de voturi În favoarea alipirii. În martie 1861 a fost proclamat Regatul Italiei, deşi nu cuprindea chiar Întreaga peninsulă; Patrimoniul Sf. Petru, zona din jurul Romei, rămâne a sub controlul Papei şi sub ocupaţie franceză, În timp ce Veneţia era Încă sub austrieci. Altfel, unificarea era completă. * Cât de mult s-a datorat această situaţie lui Cavour? Deşi s-a stabilit că nu pare să fi luat În serios unificarea Italiei Înainte de Înfrângerea Austriei din 1859, el a fost În legătură cu unii conducători ai Societăţii Naţionale În cursul anilor 1850-1860. Această societate era un grup revoluţionar care acţiona pentru unitatea naţională, care pe la mijlocul anilor' 50 lansase ideea unei Italii unite, o monarhie sub Victor Emmanuel al Piemontului. Totuşi nu există dovezi că, Înainte de 1859, Cavour considera propunerile lor realiste. Apoi, o suită de evenimente - Înfrângere a Austriei, revolta din Sicilia, cuce¬rirea părţilor sudice de către Garibaldi - a schimbat situaţia şi l-a determinat pe Cavour să ia decizia de a invada Statele Papale. Istoricii nu au căzut de acord asupra motivelor sale. A intenţionat pur şi simplu să-I oprească pe Garibaldi să atace Roma, fiindcă, dacă ar fi reuşit, Garibaldi ar fi devenit liderul de necontestat al Italiei, şi ar fi provocat dificultăţi În relaţiile cu Franţa, protectorul Papalităţii? Sau a fost un oportunist politic ce a văzut şansa realizării speratei unificări a Italiei, prin intervenţia În Statele Papale? Pe 18 fe¬bruarie 1861, primul Parlament italian se reuneşte la Torino, unde Victor Emmanuel al II-lea este proclamat rege al Italiei. dar Cavour nu poate savura mult timp unirea al cărei artizan a fost, deoarece se stinge din viaţă pe 6 iunie în acelaşi an. DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII ITALIEI Cavour se stinge prea devreme pentru a fi martorul completei unificări a Ita¬liei: la moartea sa, mai lipseau Veneţia şi Roma. Abia În 1866 regiunea Veneto, cu excepţia oraşului Trieste, este alipită la tânărul regat, după Înfrângerea aus¬triecilor În faţa prusacilor la Sadova. Soluţionarea problemei romane se loveşte Însă de inflexibilitatea lui Napoleon al III-lea. Dar pe fondul frământărilor interne din Franţa În anul 1870, trupele italiene pătrund În Roma pe 20 septembrie. Este organizat un plebiscit şi majoritatea populaţiei se pronunţă pentru unirea cu Italia. Victor Emmanuel nu intră În Roma Înainte de votarea, pe 13 mai 1871, a "legii de garanţii", care precizează statutul Sfântului Scaun. Papa rămâne suveran şi îşi păstrează proprietatea asupra Pala¬telor Vatican, Laterano şi Castel-Gan¬dolfo. Retras În spatele zidurilor Vaticanului, refuzând orice contact cu statul italian pe care nu-I recunoaşte, Pius al IX-lea este izolat, prizonier al propriei sale intransigenţe. Atunci cand armata lui Cavour a intrat in Statele Papale, la 11 septembrie, pentru a-l impiedica pe Garibaldi sa ajunga la Roma, Napoleon a trebuit sa dezaprobe public o asemenea agresiune neprovocata, dar unele dovezi indirecte sugereaza ca fusese incheiat un acord secret cu primul-ministru Cavour, prin care Franta nu ar fi trebuit sa intervina atata timp cat Garibaldi nu ar fi ajuns la Roma. Relatiile diplomatice dintre Franta si Piemont fusesera rupte temporar, dar se pare ca a fost un simplu gest al lui Napoleon si nu trebuia luat in serios. In urmatorii zece ani, problemele legate de modul cum puteau fi incorporate Roma si Venetia in noul regat al Italiei erau fosrte presante. Roma era considerata de majoritatea italienilor drept capitala fireasca a tarii lor, vatra vechilor imparati romani si simbolul maretiei trecute. Garnizoana franceza din Roma si ocupatia austriaca a Venetiei aminteau mereu ca izgonirea strainilor nu fusese implinita. Intr-un fel sau altul, Napoleon III avea sa gaseasca o solutie acoestor probleme. INTREVEDEREA DE LA PLOMBIERES În staţiunea balneară Plombieres din Munţii Vosgi, unde se află la tratament, Napoleon al III-lea acceptă să-I Întâl¬nească pe Cavour, venit pentru a soli¬cita ajutorul Franţei. Deşi nu este prea tentat de aventura italiană, Împăratul se arată conciliant şi chiar dispus să accep¬te unirea Italiei, deşi aceasta l-ar leza pe papa Pius al IX-lea, naşul fiului său! Să fi fost el influenţat de atentatul comis asupra sa de italianul Orsini? Acesta afirmase că a acţionat astfel pentru a-I pedepsi pe Napoleon al III-lea fiindcă nu vrea să ajute cauza Italiei. Însă un alt argument trebuie să-I fi convins: Victor Emmanuel al II-lea şi Cavour o trimi¬seseră la Împărat pe cea despre care se spunea că este "cea mai frumoasă femeie din Europa", supranumită la Castiglione, şi se pare că ambasada fermecătoare a acesteia fusese un succes. Trei bombe şi o femeie au făcut posibil ca Întrevederea de la Plombieres să se Încheie cu un acord. Venetia: In 1866, chestiunea Venetiei ajunsese la un punct culminant. Prusia era implicata in lupta cu Austria pentru controlul asupra Germaniei. Intr-un tratat secret incheiat cu Prusia, Italia cazuse de acord ca, in cazul in care Prusia ar fi pornit la razboi cu Austria in urmatoarele doua luni, aceasta ar fi trbuit sa declare razboi Austriei imediat dupa Prusia. La sfarsitul razboiului, dupa infrangerea Austriei, Italia ar fi primit Venetia ca recompensa pentru serviciile oferite prin crearea unui al doilea front intr-un razboi intre Austria si Prusia. Asigurandu-se ca Italia ar fi castigat Venetia daca Prusia ar fi invins, Napoleon trebuia acum sa se asigure ca acelasi lucru s-ar intampla daca ar invinge Austria. Prin urmare, el a semnat un tratat secret cu Austria in care au convenit ca, daca Austria infrange Prusia, Venetia sa fie cedata Frantei si apoi remisa Italiei de catre Napoleon. In schimb, Franta trebuia sa ramana neutra in timpul razboiului. Nu este de mirare ca Napoleon avea o reputatie de viclenie si joc dublu in toata Europa. Razboiul, cunoscut in Germania ca “Razboiul de sapte saptamani” si in Italia ca “Al III-lea Razboi de Idependenta”, a inceput la 14 iulie 1866. Dupa 10 zile, Italia era infranta de Austria in batalia de la Custoza, in primul rand datorita proastei conduceri, dar pe 3 iulie, Austria este infranta, la randul ei de catre Prusia la Koninggratz. Austria a cedat imediat Venetia lui Napoleon, care a remis-o imediat Italiei. Desi era binevnita pentru Italia, obtinerea Venetiei, felul in care fusese obtinuta, nu de catre italieni, ci prin jocul marilor puteri, Prusia, Austria si Franta, era uimitor. A urmat o noua umilinta peste cateva saptamani, cand flota italiana a fost zdrobita de cea mai mica flota austriaca in batalia de la Lissa. In ciuda acestei infrangeri, pacea de la Proaga, semnata in august 1866, a confirmat alipirea Venetiei la Italia, apropiind cu un pas unificarea deplina a Italiei. Roma: Peste patru ani, atunci cand razboiul franco-prusian a izbucnit, in iulie 1870, Italia a ramas neutra. Victor Emmanuel avea sentimentul ca, prin casatoria fiicei sale cu varul lui Napoleon, era obligat sa vina in ajutorul Frantei, dar guvernul sau aprecia altfel situatia. Napoleon avea nevoie urgent de o armata mare si a retras trupele franceze din Roma curand dupa inceperea razboiului. Guvernul italian nu a reactionat imediat, dar, dupa ce Napoleon fusese infrant si luat prizonier de cartre prusaci, la 1 septembrie 1870, a socotit ca poate actiona in siguranta. Victor Emmanuel a trimis o scrisoare Papei, la 8 septembrie, ceradu-i sa ajunga la un acord cu guvernul si sa accepte pierderea puterii sale patrimoniale, care din 1848, depinsese de prezenta trupelor franceze. El il indemna pe Papa sa permita ca Roma sa devina capitala Italiei si sa se ajunga la un aranjament de felul celui sugerat de Cavour in martie 1861. Acesta ar fi separat biserica si statul, lasandu-l pe Papa fara putere patrimoniala, dar cu o deplina independenta spirituala, aparuta si garantata de catre stat – o biserica libera intr-un stat liber. Victor Emmanuel scria: “ Eu, fiind rege catolic si italian si, in aceasta calitate, aparator, prin gratia divina si vointa nationala, al destinelor tuturor italienilor, simt ca datoria mea este, in fata Europei si a lumii catolice, sa-mi iau raspunderea de a mentine ordinea in peninsula si siguranta Sfantului Scaun… Capul Bisericii Catolice, inconjurat de devotiunea poporului italian, si-ar pastra pe malurile Tibrului un scaun glorios, independent de orice suveranitate umana. Eliberand Roma de trupe straine, Sanctitatea Voastra va indeparta pericolul permanent de a fi teatru de lupta pentru elemente distructive”. Peste trei zile Papa a raspuns: “ Nu pot admite cererile din scrisoarea dumneavoastra, nici nu pot sa accept principiile pe care le contine”. Ca urmare, guvernul a decis trimiterea unei armate de 60.000 de oameni pentru ocuparea Romei. Trupele papale s-au opus imediat, dar orasul a fost bombardat de artileria guvernamentala si s-a facut o bresa in zidurile cetatii. Pe 20 septembrie, armata lui Victor Emmanuel a intrat in Roma. S-a tinut un plebiscit in in octombrie. Roma a votat in umanimitate pentru unirea cu restul Italiei si a devenit capitala tarii. Il Risorgimento se incheiase triumfator: regatul Italiei era deplin unit. Regele se adresa primei sesiuni a Parlamentului, care avea sa se tina in noua capitala, cu urmatoarele cuvinte: “Opera careia ne-am consacrat vietile s-a realizat”. Singura problema ramasa era ce trebuia facut cu Papa. Ce s-a întâmplat de fapt în luna aceea infernală a lui august 1860 ... Atunci lumea se întorsese, în sfrrşit, împotriva Bisericii. Dar ceea ce s-a întîmplat în vara aceea lungă, pregătită în urmă cu mai bine de un secol, începuse de fapt în 1823 şi continuase timp de douăzeci şi trei de ani, sub pontificatullui Leon al XII-lea, Pius al VIII-lea şi Grigorie al XVI-lea, douăzeci şi trei de ani de opresiune papală şi dictatură în oraşul Romei şi în statele papale, unde domneau regii-papi. Aproape un sfert de milion de cetăţeni au fost condamnaţi la moarte, la închisoare pe viaţă sau au fost exilaţi pentru comiterea unor delicte politice - adică pentru că au provocat neplăceri Bi¬sericii. Cărţile erau cenzurate, oanlenii nu aveau voie să se adune în grupuri mai mari de trei persoane, călătoriile erau drastic scur¬tate, iar tribunalele erau pretutindeni în sesiune pentru a aplica cele mai severe pedepse acuzaţilor. Procesele•se desfăşurau în întregime în latină, în consecinţă oanlenii înţelegeau foarte rar . de ce erau acuzaţi. Dreptatea a încetat să mai existe în timpul acestor papi, fiind înlocuită de capriciu - Leon al XII-lea a rein¬trodus Inchiziţia şi torturile ei inumane - şi de papi care nu ascultau glasul supuşilor lor. Fiecare piaţă din oraş era împodobită ciI o spînzurătoare, gata oricînd să-i primească pe cei care intrau în conflict cu Biserica. Societăţile secrete proliferau. Crimele au devenit un mod de viaţă. Atunci cînd oanlenii din Bologna, de exemplu, s-au răscu¬lat, represiunea a fost brutală. Trupele austriece păreau tot tim¬pul gata să răspundă la apelul papei, trecînd graniţa statelor papale pentru a exersa arta războiului asupra rebelilor. Dar fluxul istoriei a copleşit vechile metode şi în 1843 poporul- prostimea, în ochii Bisericii - a cucerit Roma. Pius al IX-lea a fost ales papa în 1846 şi lumea pe care a moştenit-o era una disperată, cel puţin văzuta de la fereastra palatului pontifical. Garibaldi şi Mazzini erau în plină glorie şi, la puţin timp după ce a urcat pe tronul lui Petru, Pius a fugit din Roma, noaptea, în trăsura ministrului Bavariei, nu s-a oprit pînă la Napoli şi apoi a trecut dintr-o ascunzătoare în alta, pentru că romanii proc1amaseră republica, renunţaseră simbolic la papă, ucisesera preoţii şi jefuisera bisericile. Abia dupa patru ani a putut să se întoarcă la Roma, atunci cînd armata franceză a cucerit oraşul. Mazzini a fugit în Elveţia, Garibaldi s-a întors în munţi. Pius al IX-lea s-a întors, într-adevăr, sprijinit de o putere străină, dar adevărul era - şi Pius îl cunoştea - că inscripţia de pe Palatul Laterano nu mai putea fi ştearsă. Pius al IX-lea îşi începuse domnia cu un val de popularitate şi îi răspunsese încercînd să ofere poporului ceea ce dorea. I-a izgonit pe iezuiţi, a dat cale liberă publicării unui ziar popular, a distrus ghetoul, a recunoscut utilitatea unei căi ferate în statele papale, a proc1anlat o constituţie civilă - toate în efortul de a şterge urmările ultimului sfert de secol. Dar nu a mai rămas nimic. Istoria a trecut peste el ca un tăvălug. Poporul dorea viitorul, nu trecutul, iar viitorul nu însemna pentru ei să se afle în proprietatea papei, ci să apartină noii naţiuni italiene. În trecut, cînd lumea încălca teritoriul papalităţii, exista întotdeauna o ripostă lumească, o armată la care se putea apela oricînd. Silvestru 1, Leon al III-lea, Grigorie al VIII-lea, Clement al VII-lea - toţi au rezistat atacurilor laicilor chemînd la ordine o armată sau alta, dar în 1869 nu mai rămăsese nimeni care să sară în ajutorul papei, nici o armată care să salveze instituţia papală. În capitalele Europei se luase o hotărîre de facto: papali¬tatea era terminată. Times din Londra vorbea despre "sfîrşitul venerabilei instituţii". Niciodata, în secolele care trecusera de la viziunea lui Con¬stantin, lucrurile nu fusesera atît de grave, dar Pius mai avea un as în mîneca şi se vedea obligat sa-I joace. S-a întors la puterea pe care Iisus i-a dat-o lui Petru, puterea spiritului. În iulie 1869, episcopii au adoptat principiul infailibilitaţii şi al primatului, dupa cum îl numea Biserica. Acum papa nu mai era capabil sa greşeasca în probleme de morala şi credinţa, toata lumea trebuia sa i se supuna. Primatul spunea ca învaţaturile şi autoritatea lui nu pot fi încalcate sau înlocuite de nici un om sau grup de oameni din întreaga lume creştina. Biserica îşi declarase con¬ducatorul, autoritatea spirituala suprema pe pamînt, provocînd pe oricine avea curajul sa o conteste sau sa o ignore. Ceva umbrea totuşi aceasta victorie şi nimeni n-o ştia mai bine decît Pius. Lupta pe plan spiritual fusese, poate, cîştigata, dar razboiul împotriva lumii seculare fusese pierdut. Nu era numai o metafora. Lupta era reala, iar francezii, retragîndu-se din faţa armatei prusace în august 1870, paraseau Roma în ziua de nouasprezece. Numai armata de patru mii de oameni a generalului Kanzler mai statea între integritatea ultimu¬lui papa-rege şi armata naţionala italiana, de peste şaizeci de mii de oameni, a generalului Cadorna, aflata la mai puţin de o zi de zidurile Romei. Pius, nemaiavînd cui sa ceara ajutor, a ordonat numai o rezistenţa formala şi apoi capitularea. Regele Victor Emmanuel, în fruntea noii sale naţiuni, cîştigase. Roma avea sa fie capitala întregii Italii. În ziua de douazeci, la rasăritul soarelui, artileria italiana a pornit focul. Dupa mai puţin de cinci ore, steagul alb a fluturat pe domul Sfintului Petru. În octombrie a avut loc un plebiscit în toate statele papale. Au fost 132 681 de voturi în favoarea unirii cu Republica Ita¬liana şi numai 1 505 împotriva. În primavara anului 1871, par¬lamentul italian a acordat suveranitatea papei asupra unei lumi reduse, alcatuita din Vatican, Laterano şi reşedinţa de vara de la Castel Gandolfo. Atunci şi pentru tot restul vieţii lui, Pius a raspuns cu amăraciune: "Voi fi un prizonier. " Abia în 1929, cînd Pius al XI-lea a încheiat un acord cu Benito Mussolini, semnînd pactul de la Laterano, Biserica a devenit din nou libera sa-şi impuna vointa în lumea puterii, finanţelor şi politicii. Cu putin timp inainte de moartea sa, in 1861, Cavour vorbise despre “o biserica libera intr-un stat liber”. Ideea sa era sa separe biserica si statul. Puterile patrimoniale ale Papei ar fi incetat si restul tinuturilor papale absorbite de statul italian, dar Papa ar fi ramas un suveran independent, cu propriul sau corp diplomatic, iar bisericii i s-ar fi garantat deplina libertate fata de orice amestec al statului. Pius IX paruse la inceput pregatit sa ia in consideratie astfel de argumente, dar curand s-a razgandit si a incheiat brusc negocierile oficilale. Pe masura ce puterile patrimoniale incepeau sa-i scape din mana, Papa a inceput sa-si intareasca puterea spirituala. In 1864, el a promulgat controversata enciclica “Syllabus”, care a avut ca efect condamnarea liberalismului si a tolerantei religioase si departarea bisericii de la realitatile lumii sec. al XIX lea. In iulie 1870, doctrina “infailibilitatii Papei” a fost proclamata de catre Pius IX in timpul Marelui Conciliu al bisericii care se intrunise la Roma. Aceasta doctrina sustinea ca declaratiile oficiale ale Papei erau infailibile – ele nu puteau fi gresite si nici nu puteau fi schimbate. El era supremul judecator al adevarului pentru lumea catolica; autoritatea sa spirituala era indiscutabila. Printr-o ironie a soartei, doar peste trei luni, Roma a devenit capitala Italiei, iar Papa, ramas de-abia cu 109 acri de teritoriu, se descria pe sine drept “prizonierul de la Vatican”, puterea sa patrimoniala incetand. Papa a refuzat sa accepte pensia de stat oferita lui, la excomunicat pe Victor Emmanuel si guvernul sau dar nu a putut schimba situatia. Biserica si statul au ramas in cele din urma separate.
- Виктор Эммануил II — король Сардинского королевства c 1849, из Савойской династии; первый король единой Италии нового времени с 1861. Престолом был обязан Камилло Кавуру, руководившему объединением Италии. В 1871 году, после ликвидации Папской области, переехал из Турина в Рим, ставший столицей объединённой Италии. В 1842 году он женился на Адельгейде Габсбург, у них родились восемь детей, из которых выжили пять: Клотильда, замужем за принцем Наполеоном, двоюродным братом Наполеона III, Умберто I наследовал отцу в Италии, Амадей, король Испании (1871—1873), герцог Аоста (1845—1890), Оддон Евгений, Мария Пиа, супруга короля Португалии Луиша I. Файл:Vittorio Emanuele II - 1863. jpg Почтовая марка Италии, портрет Виктора Эммануила II, 1863, 5 чентезими Похоронен в римском Пантеоне. Надпись на надгробье в Пантеоне гласит: «PADRE DELLA PATRIA» (Отец отечества). Величественный памятник Виктору Эммануилу II на площади Венеции в Риме имеет в народе ироническое прозвище «Macchina da Scrivere» («Пишущая машинка»). Также известен памятник в Падуе работы скульптора Одоардо Табакки.
- Viktor Emanuel II (italienska Vittorio Emanuele II), född 14 mars 1820 i Turin, död 9 januari 1878 i Rom, var kung av Sardinien 1849-1861, samt det enade Italiens förste kung 1861-1878. Han var far till Umberto I. Han var son till kung Karl Albert av Sardinien. Han deltog i Sardiniens krig mot Österrike och efterträdde sin far som Sardiniens konung vid dennes abdikation 1849. Viktor Emanuel-monumentet i Rom uppfördes till hans ära. Gift med 1) ärkehertiginnan Adelheid av Österrike (1822-1855). 2) 1869 morganatiskt med sin älskarinna, grevinnan Rosa Vercellone de Mirafiori (1833-1885) Barn (i första äktenskapet): Clothilde (1843-1911; gift med Napoleon-Jérôme-Joseph-Charles Bonaparte) Umberto I (1844-1900) Amedeo (1845-1890; kung av Spanien 1870-1873) Maria Pia (1847-1911; gift med Ludvig I av Portugal) Han är begravd i Pantheon i Rom.
- 維托里奥·埃马努埃莱二世（意大利语：Vittorio Emanuele II，或譯作維托里奥·伊曼紐二世）（1820年3月14日～1878年1月9日）薩丁尼亞-皮埃蒙特國王（1849年～1861年在位），義大利統一後的第一個國王（1861年～1878年）。1849年其父退位成為國王。任命加富爾為首相。為了統一鞏固王國和支持復興運動。對奧地利作戰（1859年～1861年），取得馬堅塔戰役和索爾弗利諾戰役的勝利。 在1849年拒絕撤回皮德蒙的自由憲法，令當地成為自由主義和民族主義的中心。他是一個嚴格的立憲君主，令皮德蒙成立諸公國中最穏定和開明的國家，領導統一事業。他雖然不喜歡加富爾，但仍唯才是用、委以重任，全力支持改革。他經常以和平使者的角色，出現在加富爾和加里波底的爭執中。
|
![[RDF Data]](/statics/sw-cube.png)
