| dbpprop:abstract
|
- The Ninety-Five Theses on the Power and Efficacy of Indulgences, commonly known as The Ninety-Five Theses, were written by Martin Luther in 1517 and are widely regarded as the primary catalyst for the Protestant Reformation. Luther used these theses to display his displeasure with some of the Roman Catholic clergy's abuses, most notably the sale of indulgences; this ultimately gave birth to Protestantism. Luther's popularity encouraged others to share their doubts about Catholicism.
- Martin Luthers 95 Thesen, in denen er gegen Missbräuche beim Ablass und besonders gegen den geschäftsmäßigen Handel mit Ablassbriefen auftrat, wurden am 31. Oktober 1517 als Beifügung an einen Brief an den Erzbischof von Mainz und Magdeburg, Albrecht von Brandenburg das erste Mal in Umlauf gebracht. Aufgrund der ausbleibenden Stellungnahme Albrechts von Brandenburg gab Luther die Thesen an einige Bekannte weiter, die sie kurze Zeit später ohne sein Wissen veröffentlichten und damit zum Gegenstand einer öffentlichen Diskussion im gesamten Reich machten.
- 95 tezí Martina Luthera byly latinsky psané podklady k teologické disputaci, které autor poslal jako přílohu dopisu 31. října 1517 biskupovi mohučskému a magdeburskému Albrechtu Braniborskému. Luther své teze sám nepublikoval, ty se však rychle rozšířily po celé německé říši a vyvolaly bouřlivou debatu. Jejich vyhotovení a legendární přibití Lutherem na kostelní dveře (k němuž však podle všeho ve skutečnosti nedošlo) se proto považuje za vlastní počátek reformace. Obsahově jde o kritiku zlořádů tehdejší církve, především zneužívání odpustků.
- El Cuestionamiento de Martín Lutero al Poder y Eficacia de las Indulgencias (publicado en latín como Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum), más conocido como Las 95 tesis, desafió las enseñanzas de la Iglesia de Roma con respecto a la naturaleza de la penitencia, la autoridad del Papa y la utilidad de las indulgencias. Esta publicación —clavada por Lutero, de acuerdo a la tradición, en las puertas de la Iglesia del Palacio de Wittenberg el 31 de octubre de 1517— comenzaría un debate teológico que desembocaría en la Reforma y el nacimiento de varias tradiciones dentro del cristianismo, tales como el Luteranismo, el Presbiterianismo y el Anabaptismo.
- Tohtori Martti Lutherin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum (Väittely aneiden voimasta ja tehokkuudesta) eli paremmin tunnettuna 95 teesiä haastoivat katolisen kirkon opetukset koskien katumusharjoituksia, paavin valtaa ja aneiden hyödyllisyyttä. Ne saivat aikaan teologisia väittelyitä, joista seurasi lopulta reformaatio ja luterilaisen, reformoidun ja anabaptistisen kristillisyyden synty. Lutherin toiminta oli suuressa määrin vastine dominikaanipappi Johann Tetzelin harjoittamaa aneiden myyntiä vastaan, jonka laittoivat alulle Mainzin arkkipiispa ja paavi Leo X. Rahankeruun tavoitteena oli rahoittaa Rooman Pietarinkirkon rakennustyötä. Saksin hallitsijat olivat kieltäneet aneiden myynnin maillaan, mutta Lutherin seurakuntalaiset matkustivat muualle ostamaan niitä. Kun he tulivat ripittäytymään, he esittivät ostamansa aneen, ja väittivät, ettei heidän tarvinnut katua syntejään, sillä dokumentti lupasi antaa kaikki synnit anteeksi. Lutherin on sanottu naulanneen teesinsä saksalaisen Wittenbergin linnankirkon oveen 31. lokakuuta 1517, mutta myöhemmin tätä käsitystä on pidetty vääränä. Perusteluksi on esitetty siihen aikaan yleistä tapaa naulata ilmoituksia yliopistokampuksilla. Kirkkojen ovet toimivat eräänlaisina ilmoitustauluina. Jotkut katsovat, että teesien julkaiseminen on saattanut tapahtua joskus marraskuussa 1517. Joka tapauksessa Luther ainakin postitti teesit Mainzin arkkipiispalle, paaville, ystävilleen ja aikakauden muille yliopistoille. Vuonna 2007 löydettiin aineistoa, joiden on sanottu puoltavan väitettä, että Luther todellisuudessa naulasi teesinsä Wittenbergin linnankirkon oveen. Asiantuntijat eivät ole vielä varmentaneet aineistoa.
- La diffusion de la Disputation de Martin Luther sur la puissance des indulgences (titre latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum), plus connue comme les Quatre-vingt-quinze thèses, a déclenché la Réforme en Allemagne. Le document aurait été placardé à la porte de l'église de Wittemberg le 31 octobre 1517. Si l'authenticité du document n'est pas contestée, la réalité de l'événement lui-même fait aujourd'hui l'objet de débat parmi les historiens.
- Luther Márton 1517-ben írt vitaindító dokumentumát „A 95 tétel” megnevezéssel a protestáns reformáció kirobbantójaként tartják számon. Vitaindító központi téma a megtérés, a bűnbánat, és hogy az egyház igazi kincse az evangélium. Ilyen biblikus alapokról közelíti meg az akkoriban igen aktuális kérdést, a búcsúcédulák árusítását, és hogy a püspökönkek és a pápának mire lehet és mire nem lehet hatásköre. Levelezésekből tudjuk, hogy a 95 tétel keletkezése idején, a kezdetekben Luthertől távol állt bárminemű szakadás gondolata. Luther és környezete által kezdeményezett teológiai viták végül mégis elvezettek a nyugati kereszténység ma is fennálló felekezeti megosztottságához. Protestáns oldalon az összlétszámában legnagyobb két felekezet az evangélikus és a református.
- La Discussione di Martin Lutero sul potere e l'efficacia delle indulgenze, meglio nota come 95 tesi, sfidò gli insegnamenti della Chiesa cattolica romana sulla natura della penitenza, l'autorità del papa e l'utilità delle indulgenze. Esse accesero un dibattito teologico che terminò con la nascita della Riforma protestante. L'azione di Lutero fu in gran parte una risposta alla vendita delle indulgenze da parte di Johann Tetzel, un prete domenicano, su commissione dell'Arcivescovo di Magonza e di papa Leone X. Lo scopo di questa campagna per la raccolta di fondi era quello di finanziare la costruzione della Basilica di San Pietro a Roma. Anche se il principe di Lutero, Federico il Saggio, ed il principe dei territorio confinante, Duca Giorgio di Sassonia, vietarono la vendita nelle loro terre, i parrocchiani di Lutero si misero in viaggio per acquistarle. Quando queste persone andarono a confessarsi, presentarono l'indulgenza, sostenendo che non dovevano più pentirsi dei loro peccati, poiché il documento glieli perdonava tutti. Secondo la tradizione, Lutero affisse le 95 tesi sul portone della Chiesa di Wittenberg, il 31 ottobre 1517. Alcuni studiosi hanno messo in discussione l'accuratezza di questo racconto, facendo notare che non esistono prove contemporanee dell'evento. Altri hanno replicato che queste prove non sono necessarie, poiché tale tipo di azione era il sistema tipico usato per pubblicizzare un evento ai giorni di Lutero. Le porte delle chiese avevano anche una funzione molto simile alle bacheche per gli annunci. Altri ancora suggeriscono che l'affissione potrebbe essere avvenuta nel novembre del 1517. La maggior parte concorda, quantomeno, che in quella data Lutero spedì le tesi all'arcivescovo di Magonza, al Papa, ad alcuni amici e ad altre università.
- 95ヶ条の論題（正式名称:"Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum" (『贖宥状の意義と効果に関する見解』)）とは1517年にマルティン・ルターが当時のカトリック教会の免償理解に疑義を呈して発表した文章（テーゼ）。ルター自身はあくまでも神学上の論争と考えていたことから、当時の民衆にはほとんど読めなかったラテン語で書かれている。 ドイツにおける贖宥状の大量販売にはドイツ諸侯の思惑もからんでいたため、ルターのテーゼがもたらした議論は単なる神学論争から一大政治論争へと発展、「プロテスタント」と呼ばれる新しいキリスト教グループを生み出すことになった。宗教改革の幕開けの事件とみなされる。
- De 95 stellingen werden in 1517 door Luther geformuleerd in een brief aan zijn bisschop en aartsbisschop als reactie op de aflaatverkoop van Johann Tetzel, een dominicaans priester. Luther werd als biechtvader geconfronteerd met mensen die hun zonden kwamen biechten en daarna hun aflaten lieten zien, zodat Luther hun geen boetedoening kon opleggen. De aflaat was een vergeving van zonden door de paus, door te putten uit de verdienste van de goede werken van Christus en alle gelovigen. Hiervoor was geen berouw nodig, het aankopen van de aflaat was voldoende. Luther wilde de misstanden aanklagen en rechtzetten en ging ervan uit dat de paus het misbruiken van de aflaatverkoop ook zou veroordelen.
- Martin Luthers 95 teser mot avlatshandelen av 1517 utfordret den katolske kirkes nattsverdslære og markerer starten på den lutherske reformasjon.
- 95 tez Marcina Lutra to dokument ogłoszony przez Lutra w dniu 31 października 1517 roku w Wittenberdze. Tezy, będące wezwaniem do publicznej dysputy religijnej na temat istoty i skuteczności odpustów, miały zostać przybite do drzwi katedry zamkowej. Celem Lutra było doprowadzenie do reformy Kościoła rzymskokatolickiego, jednak cel ten nie został osiągnięty i doszło do jego podziału.
- A "Disputação do Doutor Martinho Lutero sobre o Poder e Eficácia das Indulgências", conhecida como as 95 Teses, desafiou os ensinamentos da Igreja na natureza da penitência, a autoridade do papa e da utilidade das indulgências. As 95 teses impulsionaram o debate teológico que acabou por resultar no nascimento das tradições luteranas, reformadas e anabaptistas dentro do cristianismo. Este documento é considerado por muitos como um marco da Reforma Protestante. A acção de Lutero foi em grande parte uma resposta à venda de indulgências por João Tetzel, um frade dominicano, delegado do Arcebispo de Mainz e do papa. O objectivo desta campanha de angariação de fundos foi o financiamento da Basílica de S. Pedro em Roma. Mesmo apesar de o príncipe-eleitor (soberano) de Lutero, Frederico, o Sábio, e o príncipe do território vizinho, o duque Georg da Saxónia terem proibido a venda de indulgências em seu território, muitas pessoas viajaram para as poder adquirir. Quando estas pessoas vieram confessar-se, apresentaram a indulgência, afirmando que não mais necessitavam de penitenciar pelos seus pecados, uma vez que o documento os perdoava de todos os pecados. Lutero afixou as 95 teses na porta da igreja castelo em Wittenberg, Alemanha, a 31 de Outubro de 1517. Alguns académicos questionaram a veracidade desta noção, notando que não existem relatos de contemporâneos para ela. Outros afirmaram que não houve necessidade de tais relatos pois esta acção era nos dias de Lutero o modo comum de anunciar eventos nas universidades do tempo. As portas de igrejas funcionavam na altura como os placares informativos funcionam hoje nos campus universitários. Outros ainda sugeriram que as 95 teses podem muito bem ter sido afixadas em Novembro de 1517. A maioria é unânime pelo menos em que Lutero terá remetido estas teses por correio ao Arcebispo de Mainz, ao papa, a amigos e a outras universidades nessa data, então historiadores como Gottfried Fitzer, Erwin Iserloh e Klemens Houselmann, contestatam essa versão e disseram que não houve de fato a fixação das 95 teses em Wittemberg. Do relato de Johannes Schneider, um criado de Lutero, é que se extraiu a notícia da afixação das teses. Escreveu apenas: "No ano de 1517, Lutero apresentou em Wittenberg, sobre o EIba, segundo a antiga tradição da universidade, certas sentenças para discussão, porém modestamente e sem haver desejado insultar ou ofender alguém". Então alguns concluem que não houve esse evento. As 95 Teses de Martin Lutero As 95 teses, posicionamentos luteranos
- Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanşat Reforma Protestantă în Germania. Tezele au fost aduse în circulaţie pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz şi Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuţie în întreaga Germania. Cele 95 teze ale lui Luther sunt următoarele: 1. Când a spus: „Poenitentiam agite”, Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos a vrut ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie caracterizată de pocăinţă. 2. Acest cuvânt nu poate fi înţeles în sensul de penitenţă sacramentală, adică, mărturisirea şi răscumpărarea, care sunt administrate de preoţi. 3. Totuşi, el nu înseamnă doar pocăinţa lăuntrică; nu există nici o pocăinţă interioară care nu se manifestă în exterior prin diferite umiliri ale trupului. 4. Prin urmare, pedeapsa [păcatului] continuă atâta vreme cât continuă ura faţă de eu, deoarece aceasta este adevărata pocăinţă interioară şi ea continuă până la intrarea noastră în împărăţia cerurilor. 5. Papa nu intenţionează şi nu poate să retragă nici o altă pedeapsă, în afara acelora pe care le-a impus el însuşi fie prin propria autoritate, fie prin autoritatea Canoanelor. 6. Papa nu poate să ierte nici o vinovăţie, cu excepţia faptului de a declara că ea a fost iertată de Dumnezeu şi prin consimţământul faţă de iertarea dată de Dumnezeu, deşi, desigur, papa poate acorda iertarea în cazurile care sunt rezervate judecăţii sale. Dacă dreptul lui de a acorda iertarea în asemenea cazuri ar fi dispreţuit, vinovăţia ar rămâne întru totul neiertată. 7. Dumnezeu nu iartă vinovăţia nici unui om pe care nu l-a umilit în acelaşi timp în toate lucrurile şi nu l-a condus la supunerea faţă de locţiitorul său, preotul. 8. Canoanele cu privire la penitenţă le sunt impuse doar celor vii şi, în conformitate cu ele, nimic nu trebuie să le fie impus celor ce sunt pe moarte. 9. Prin urmare, Spiritul Sfânt din papa este bun cu noi, deoarece, în hotărârile lui, el face întotdeauna excepţie de articolul cu privire la moarte şi la necesitate. 10. Ignorante şi nelegiuite sunt faptele acelor preoţi care, în cazul celor ce sunt pe moarte, păstrează penitenţele canonice pentru purgatoriu. 11. Această schimbare a pedepsei canonice cu pedeapsa purgatoriului este destul de evident una dintre neghinele semănate în timp ce episcopii dormeau. 12. În vremurile din trecut, pedepsele canonice nu erau impuse după, ci înaintea iertării, ca un test al adevăratei căinţe. 13. Moartea îi eliberează de toate pedepsele pe cei ce sunt în pragul ei, ei sunt deja morţi fata de regulile canonice şi au dreptul de a fi scutiţi de ele. 14. Sănătatea nedesăvârşită [a sufletului], adică iubirea nedesăvârşită a celor ce mor, aduce o dată cu ea, inevitabil, o mare teamă şi, cu cât este mai mică iubirea, cu atât teama este mai mare. 15. Teama şi groaza sunt suficiente în ele însele (ca să nu spunem nimic despre celelalte lucruri) spre a constitui pedeapsa purgatoriului, deoarece sunt foarte aproape de groaza disperării. 16. Iadul, purgatoriul şi cerul par să fie la fel de diferite ca disperarea, disperarea relativă şi starea de siguranţă. 17. Pentru sufletele din purgatoriu pare necesar ca groaza lor să se micşoreze, iar iubirea lor să crească. 18. Pare a fi nedovedit, nici prin raţiune, nici prin Scriptură, că sufletele sunt lipsite de starea meritorie, adică, de o iubire tot mai mare. 19. Din nou, pare a fi nedovedit că sufletele, sau cel puţin că toate sufletele sunt sigure, ori asigurate de propria binecuvântare, deşi noi putem fi destul de siguri cu privire la acest fapt. 20. Aşadar, prin „deplina iertare de toate pedepsele”, de fapt, papa nu vrea sa spună „de toate”, ci numai de acelea care au fost impuse de el însuşi. 21. Prin urmare, acei predicatori ai indulgenţelor greşesc, deoarece spun că prin indulgenţele papei omul este eliberat de orice pedeapsă şi mântuit; 22. Cu toate acestea, papa nu le iartă sufletelor din purgatoriu nici o pedeapsă pe care, în conformitate cu canoanele, trebuiau să o plătească în viaţa aceasta. 23. Dacă, în cele din urmă, este posibil să i se acorde cuiva iertarea de toate pedepsele, oricare ar fi ele, este sigur că această iertare poate să le fie acordata numai celor desăvârşiţi, adică, acelora care sunt foarte puţini. 24. Prin urmare, este clar că marea parte a oamenilor sunt înşelaţi prin acea promisiune răsunătoare şi nediscriminatorie de iertare a pedepsei. 25. Puterea pe care papa o are asupra purgatoriului, în sens general, este întocmai ca puterea pe care o are orice episcop, sau preot, în sens special, în cadrul propriei dioceze sau parohii. 26. Papa procedează bine, când le acordă iertare sufletelor [din purgatoriu], nu prin puterea cheilor (pe care nu o deţine), ci pe calea mijlocirii. 27. Ei le predică oamenilor, spunându-le că îndată ce bănuţul zăngăneşte în cutia de bani, sufletul zboară afara [din purgatoriu]. 28. Este sigur că atunci când bănuţul zăngăneşte în cutia de bani, câştigul şi avariţia pot să crească, dar rezultatul mijlocirii bisericii se află numai sub autoritatea lui Dumnezeu. 29. Cine ştie dacă sufletele din purgatoriu doresc să fie scoase afară, aşa cum se spune în legenda sfinţilor Severinus si Pascal. 30. Nimeni nu este sigur că propria căinţă este sinceră, cu atât mai puţin că a ajuns la deplina iertare. 31. Oamenii cu adevărat pocăiţi sunt rari şi la fel de rari sunt şi aceia care cumpără cu sinceritate indulgenţele, adică astfel de oameni sunt cei mai rari. 32. Ei vor fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor, care se cred ei înşişi siguri de propria mântuire, pentru că au scrisori de iertare. 33. Oamenii trebuie să se păzească de cei care spun că iertările papei sunt acel dar nepreţuit al lui Dumnezeu, prin care omul este împăcat cu El; 34. Deoarece aceste „haruri ale iertării” se referă numai la pedepsele legate de împlinirea sacramentelor, iar sacramentele sunt rânduite de oameni. 35. Cei care îi învaţă pe alţii că acelora care intenţionează să cumpere ieşirea sufletelor din purgatoriu, sau să cumpere mărturisirea păcatului, nu le este necesară căinţa, predică o învăţătură care nu este creştină. 36. Fiecare creştin cu adevărat pocăit are dreptul de a primi o iertare deplină de pedeapsă şi de vinovăţie, chiar şi fără scrisori de iertare. 37. Fiecare creştin adevărat, fie în viaţă, fie decedat, are parte de toate binecuvântările lui Cristos şi ale bisericii, iar acest lucru îi este acordat de Dumnezeu, chiar şi fără scrisori de iertare. 38. Cu toate acestea, iertarea şi primirea [binecuvântărilor bisericii], care sunt acordate de papa, nu trebuie să fie dispreţuite în nici un fel, deoarece ele sunt, aşa cum am spus, declaraţia iertării divine. 39. Este foarte dificil, chiar şi pentru teologii cei mai înţelepţi, să le recomande oamenilor în acelaşi timp şi abundenţa iertărilor şi [nevoia de] o căinţă adevărată. 40. Adevărata căinţă caută şi doreşte pedepsele, dar iertările generoase doar uşurează pedepsele şi le fac să fie dispreţuite ori, cel puţin, oferă o posibilitate [pentru a fi dispreţuite]. 41. Iertările apostolice trebuie să fie predicate cu precauţie, ca nu cumva oamenii să creadă în mod greşit că ele sunt de preferat celorlalte fapte bune ale iubirii. 42. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că papa nu intenţionează ca această cumpărare a iertărilor să fie comparată în vreun fel cu faptele de milă. 43. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că acela care le dă [bani] sau le împrumută săracilor face o lucrare mai bună decât să cumpere iertări; 44. Deoarece iubirea creşte prin faptele iubirii, omul ajunge mai bun, dar prin iertări omul nu devine mai bun, ci doar mai liber de pedeapsă. 45. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că acela care vede un om aflat în nevoie şi trece pe lângă el, iar apoi îşi dă [banii] pe iertări, nu cumpără indulgenţele papei, ci indignarea lui Dumnezeu. 46. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că dacă nu au mai mult decât le este necesar, sunt obligaţi să păstreze ce este nevoie pentru propria familie şi, în nici un caz, să risipească [banii] pe iertări. 47. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că a cumpăra iertări este o alegere liberă, nu o poruncă. 48. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că, prin acordarea iertărilor, papa are nevoie şi, prin urmare, doreşte ca ei să se roage pentru el, mai mult decât doreşte banii pe care îi aduc ei. 49. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că iertările papei sunt folositoare, dacă nu-şi pun încrederea în ele, dar întru totul dăunătoare, dacă prin ele îşi pierd teama de Dumnezeu. 50. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că, dacă ar cunoaşte sumele pretinse de predicatorii iertărilor, papa ar prefera ca biserica Sfântului Petru să ajungă cenuşă, decât să fie zidită cu pielea, carnea şi oasele turmei lui. 51. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că papa ar dori, aşa cum îi este datoria, să le dea din banii lui acelor nenumăraţi oameni cărora anumiţi vânzători ambulanţi de iertări le iau banii prin linguşire, chiar dacă pentru acest lucru ar fi nevoie să se vândă biserica Sfântului Petru. 52. Asigurarea mântuirii prin scrisori de iertare nu este posibilă, nici chiar dacă împuternicitul episcopului, nici chiar dacă papa însuşi şi-ar pune sufletul în joc pentru aceasta. 53. Aceia care poruncesc ca în unele biserici Cuvântul lui Dumnezeu să fie adus la o tăcere aproape deplină, pentru ca iertările să poată fi predicate în altele, sunt vrăjmaşii lui Cristos şi ai papei. 54. Când, în aceeaşi predică, se foloseşte pentru iertări un timp egal, sau mai lung decât pentru Cuvântul lui Dumnezeu, acestui Cuvânt i se aduce un prejudiciu. 55. Dacă iertările, care sunt un lucru foarte mic, sunt celebrate cu un sunet de clopot, cu o procesiune şi o ceremonie specială, trebuie că intenţia papei este ca Evanghelia, care este lucrul cel mai mare, să fie predicată cu o sută de clopote, o sută de procesiuni şi o sută de ceremonii. 56. „Comorile bisericii”, din care papa acordă indulgenţe, nu sunt pronunţate, sau cunoscute suficient printre oamenii lui Cristos. 57. Faptul că ele nu sunt nişte comori trecătoare este evident, cu siguranţă, pentru că mulţi dintre vânzători nu împart aşa de uşor asemenea comori, ci doar le adună. 58. Ele nu sunt nici meritele lui Cristos şi ale sfinţilor, deoarece chiar şi fără papa, acestea aduc întotdeauna har pentru omul dinăuntru, şi cruce, moarte şi iad pentru omul dinafară. 59. Sf. Laurenţiu a spus că aceste comori ale bisericii erau săracii bisericii, dar el a vorbit în conformitate cu folosirea acestui cuvânt în timpul lui. 60. Fără grabă, noi spunem că acea comoară este constituită de cheile bisericii, date prin meritele lui Cristos; 61. Deoarece este clar că pentru iertarea pedepselor şi a cazurilor care îi sunt rezervate lui, puterea papei este suficientă. 62. Adevărata comoară a bisericii este Evanghelia cea sfântă a slavei şi harului lui Dumnezeu. 63. Totuşi, această comoară este în mod firesc cea mai detestabilă, deoarece îi face pe cei dintâi să fie cei din urmă. 64. Pe de altă parte, comoara indulgenţelor este în mod firesc cea mai vrednică de dorit, deoarece îi face pe cei din urmă să fie cei dintâi. 65. Prin urmare, comorile Evangheliei sunt mrejele cu care ei obişnuiau să pescuiască oameni ai bogăţiilor. 66. Comorile indulgenţelor sunt mrejele cu care ei pescuiesc acum bogăţiile oamenilor. 67. Indulgenţele pe care predicatorii le proclamă ca fiind „harurile cele mai mari” sunt cunoscute ca fiind într-adevăr aşa, în măsura în care aduc câştigul. 68. Cu toate acestea, în realitate, ele sunt harurile cele mai mici, dacă sunt comparate cu harul lui Dumnezeu şi cu evlavia crucii. 69. Episcopii şi preoţii sunt obligaţi să-i primească pe vânzătorii de iertări apostolice cu tot respectul. 70. Totuşi, ei sunt mult mai obligaţi să-şi deschidă bine ochii şi să asculte bine cu urechile, ca nu cumva aceşti oameni să-şi predice propriile visuri, în loc să împlinească însărcinarea papei. 71. Cel care vorbeşte împotriva adevărului iertărilor apostolice – să fie anatemizat şi blestemat! 72. Dar, cel care veghează împotriva poftei şi a imoralităţii predicatorilor iertării – să fie binecuvântat! 73. Papa fulgeră pe bună dreptate împotriva acelora care, prin orice mijloc, aduc prejudiciu comerţului cu iertări. 74. Dar el intenţionează mult mai mult să fulgere împotriva celor care folosesc pretextul iertărilor pentru a aduce prejudiciu iubirii şi adevărului sfânt. 75. A crede că iertările papei sunt aşa de mari, încât pot să absolve un om, chiar dacă ar fi săvârşit un păcat imposibil şi ar fi violat-o pe mama lui Dumnezeu – aceasta este o nebunie. 76. Dimpotrivă, noi spunem că, în ce priveşte vinovăţia păcatului, iertările papei nu sunt în stare să îndepărteze nici cel mai mic dintre păcatele scuzabile. 77. Se spune că, dacă ar fi papă acum, nici chiar Sf. Petru nu ar putea să dăruiască haruri mai mari. Aceasta este o blasfemie la adresa Sfântului Petru şi la adresa papei. 78. Dimpotrivă, noi spunem că, până şi papa actual şi, în cele din urmă, orice papă are haruri mai mari la dispoziţie: raţiunea, Evanghelia, puterile, darurile vindecării, etc. , aşa cum este scris în 1 Corinteni 12. 79. A spune că crucea, împodobită cu blazonul braţelor papei, care este ridicată [de predicatorii indulgenţelor], are aceeaşi valoare ca şi crucea lui Cristos, este o blasfemie. 80. Episcopii, preoţii şi teologii care îngăduie ca asemenea vorbe să fie răspândite printre oameni vor trebui să dea socoteală. 81. Această predicare liberă a iertărilor va face să le fie dificil chiar şi oamenilor învăţaţi să salveze respectul cuvenit papei de calomnie, sau chiar de întrebările răutăcioase ale laicilor. 82. Cu alte cuvinte: „Dacă papa salvează un număr nelimitat de suflete pentru nişte bani amărâţi cu care să construiască o biserică, de ce papa nu goleşte purgatoriul din iubire sfântă şi pentru nevoia cumplită a sufletelor care se află acolo? Aceste motive ar fi cele mai îndreptăţite, primele sunt cele mai josnice”. 83. Din nou: „De ce sunt continuate slujbele de înmormântare şi slujbele de pomenire pentru morţi şi de ce papa nu înapoiază, sau de ce nu îngăduie retragerea donaţiilor rânduite pentru ei, dacă este greşit să te rogi pentru cei mântuiţi?” 84. Din nou: „Ce este aceasta noua evlavie a lui Dumnezeu şi a papei, încât îngăduie ca, în schimbul banilor, un om neevlavios şi vrăjmaş al lor să cumpere ieşirea din purgatoriu a sufletului pios al unui prieten al lui Dumnezeu, şi nu îl eliberează mai degrabă din iubire curată, pentru nevoia acelui suflet evlavios şi iubit?” 85. Din nou: „De ce vechile canoane ale penitenţelor, care prin îndelungată nefolosire sunt abrogate şi moarte, sunt împlinite acum prin acordarea de indulgenţe, ca şi când ar continua să fie valabile şi în vigoare?” 86. Din nou: „De ce papa, a cărui bogăţie este astăzi mai mare decât bogăţiile celor mai înstăriţi oameni, nu construieşte măcar această biserica a Sfântului Petru cu proprii bani, în loc să o construiască din banii sărmanilor credincioşi?” 87. Din nou: „Ce anume iartă papa şi ce împărtăşire le acordă el acelora care, prin căinţă desăvârşită, au dreptul la deplina iertare şi împărtăşire?” 88. Din nou: „Ce binecuvântare mai mare ar putea să vină asupra bisericii, dacă papa ar trebui sa facă de o sută de ori pe zi lucrul pe care îl face acum o dată şi dacă i-ar acorda fiecărui credincios aceste iertări şi împărtăşiri?” 89. „Deoarece, prin iertările lui, papa caută mai degrabă mântuirea sufletelor decât banii, de ce suspendă indulgentele şi iertările acordate până acum, dacă acestea au o eficacitate egală?” 90. A respinge numai prin forţă aceste argumente şi obiecţiuni ale laicilor şi a nu le rezolva prin prezentarea motivelor înseamnă a expune biserica şi pe papa la batjocura vrăjmaşilor lor şi a-i face pe creştini să fie nefericiţi. 91. Prin urmare, dacă iertările au fost predicate în conformitate cu spiritul şi intenţia papei, toate aceste îndoieli ar fi rezolvate imediat, mai mult, ele nici nu ar fi apărut. 92. Aşadar, la o parte cu toţi acei profeţi care îi spun poporului lui Cristos: „Pace, pace”, când nu este nici o pace ! 93. Binecuvântaţi să fie toţi acei profeţi care îi spun poporului lui Cristos: „Crucea, crucea”, când nu este nici o cruce ! 94. Creştinii să fie îndemnaţi să fie sârguincioşi în a-l urma pe Cristos, Capul lor, îndurând pedepsele, moartea şi iadul. 95. Şi astfel să fie încrezători cu privire la intrarea în ceruri mai degrabă prin multe suferinţe, decât prin asigurarea păcii.
- Файл:95Thesen. jpg 95 тезисов Лютера На этой странице приведён текст 95 тезисов Мартина Лютера — немецкого богослова, вождя Реформации, основателя течения протестантизма в средневековой Германии. Полагается, что 31 октября 1517 г. Лютер прикрепил свои тезисы к двери церкви в Виттенберге, и тем самым положил начало дискуссий о роли Римской католической цервки в епитимии, роли папы, и практики продажи индульгенций. Публикация 95 тезисов фактически ускорила раскол церкви и привела к основанию лютеранства как отдельного течения в христианстве.
- Martin Luther vill börja en öppen diskussion med att publicera sina 95 teser om avlatshandeln. Han sammanfattade sina synpunkter på avlaten, och lade fram sin egen syn på människans förhållande till Gud. Luther ville också ta upp påvens girighet i teserna. Detta hände den 31 oktober 1517.
- 《九十五條論綱》（正式名稱：Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum，即「關於贖罪券的意義及效果的見解」，或可指「關於贖罪券的意義及效果，馬丁·路德的見解」），是馬丁·路德於1517年10月31日張貼在德國维滕贝格城堡教堂大門上的辯論提綱，現在普遍被認為是新教的宗教改革運動之始。
|
![[RDF Data]](/statics/sw-cube.png)
