| dbpprop:abstract
|
- The Serbian Orthodox Church or the Church of Serbia is one of the autocephalous Orthodox Christian churches, ranking sixth in order of seniority after Constantinople, Alexandria, Antioch, Jerusalem, and Russia. It is the second oldest Slavic Orthodox Church in the world, as well as the westernmost Eastern church in Europe. It exercises jurisdiction over Orthodox Christians in Serbia and surrounding Slavic and other lands, as well as exarchates and patriarchal representation churches around the world. The Patriarch of Serbia serves as first among equals in his church; the current patriarch is His Holiness Pavle. The Serbian Orthodox Church is an autocephalous, or ecclesiastically independent, member of the Orthodox communion, located primarily in Serbia, Bosnia and Herzegovina, Montenegro and Republic of Macedonia, as well as Croatia. Since many Serbs have emigrated to foreign countries, there are now Serbian Orthodox communities worldwide. The Serbian Orthodox Church claims to own many significant Christian relics, such as the right hand of John the Baptist, Saint George's hand and skull parts, Holy Cross segments, St. Paraskevi's finger, body of St. Vasilije of Ostrog, etc.
- Als Serbisch-Orthodoxe Kirche bzw. Serbische Orthodoxe Kirche (serbisch Српска Православна Црква/Srpska Pravoslavna Crkva, abgekürzt СПЦ/SPC) werden die autokephale orthodoxe Kirche von Serbien und die ihr nachgeordneten Kirchen bezeichnet. Sie bilden gemäß dem allen orthodoxen Kirchen gemeinsamen Glaubensbekenntnis zusammen mit den anderen orthodoxen Kirchen die Eine, Heilige, Katholische und Apostolische Kirche. Laut dem orthodoxen Kirchenkanon ist das Patriarchat in Belgrad für das Gebiet des ehemaligen Jugoslawiens, im eigentlichen Sinn für alle sich als orthodoxe Christen Bekennende unabhängig ihrer Volkszugehörigkeit, zuständig und somit offiziell eine Landeskirche, da es dem orthodoxen Kirchenrecht entsprechend keine Nationalkirchen gibt. Die meisten Gläubigen sind Serben. Aufgrund des Zerfalls Jugoslawiens und der Tatsache, dass viele Serben außerhalb Serbiens leben, sowie auch wegen des historischen Hintergrunds der Kirche, wurde sie verstärkt in die Rolle einer Nationalkirche gedrängt.
- L'Església Ortodoxa Sèrbia, és una de les esglésies autocèfales integrades en la comunió ortodoxa. Amb l'autocefàlia declarada el 1219 i reconeguda el 1922, té la seu del seu Patriarcat a Belgrad. Exerceix la seva jurisdicció sobre els ortodoxos de Sèrbia, Montenegro, Croàcia i Bòsnia i Hercegovina, fonamentalment, però s'estén a la majoria de països que han rebut la influència de la immigració serboeslava, ja sigui històricament com en l'actualitat.
- La Iglesia Ortodoxa Serbia (en serbio Српска православна црква en alfabeto cirílico o Srpska pravoslavna crkva en alfabeto latino; designada a veces con las siglas СПЦ o SPC), o Iglesia de Serbia, es por su antigüedad la sexta de las iglesias ortodoxas autocéfalas. A esta iglesia pertenecen 16 millones de cristianos ortodoxos de Serbia, Montenegro, Bosnia-Herzegovina, Macedonia y Croacia, y tiene también exarcados e iglesias de representación patriarcal en otros lugares del mundo para atender a la diáspora serbia. El Patriarca de Serbia es el primero entre iguales dentro de su iglesia. Su título completo es "Arzobispo de Peć, Mitropolito de Belgrado y Karlovci, y Patriarca de los serbios". El patriarca actual es Su Santidad Pavle.
- Serbian patriarkaatti on yksi viidestä ns. uudesta patriarkaatista, jotka ovat ajan myötä eronneet niin sanotuista vanhoista patriarkaateista. Serbian patriarkaattia johtaa Hänen autuutensa Pečin arkkipiispa, Belgradin ja Karlovcin ja koko Serbian patriarkka Pavle yhdessä viiden metropoliitan ja 26 piispan kanssa.
- Le Patriarcat de Serbie ou Église orthodoxe de Serbie est une juridiction autocéphale canonique de l'Église orthodoxe. Le chef de l'Église porte le titre d'Archevêque de Petch, Métropolite de Belgrade-Karlovtzy et Patriarche de Serbie avec résidence à Belgrade.
- A Szerb Ortodox Egyház egyike a tizenöt autokefál (önálló) ortodox egyháznak. Istentiszteleti nyelve az egyházi szláv és a modern irodalmi szerb. A szerb egyház 1219-ben nyerte el önállóságát. Első érseke Szent Száva, Stefan Nemanja nagyzsupán legkisebb fia volt, aki a görögországi Áthosz hegyén tette le a szerzetesi fogadalmat az 1190-es években. Az egyház hívei ma elsősorban Szerbiában, Montenegróban, Bosznia és Hercegovinában, Horvátországban, Szlovéniában, Romániában, Európa több államában, illetve az USÁ-ban, Kanadában, Ausztráliában és Új-Zélandon élnek. Fájl:SPC-zastava. jpg Az egyház zászlaja
- La Chiesa Ortodossa serba è una delle giurisdizioni canoniche autocefale della Chiesa ortodossa: tra queste è la sesta per antichità dopo quelle di Costantinopoli, Alessandria, Antiochia, Gerusalemme e Mosca . Sotto la sua giurisdizione ricadono i fedeli che vivono in Serbia, Montenegro, Bosnia Erzegovina, Macedonia e Croazia. La Chiesa serba è organizzata gerarchicamente: al vertice (ma con un primato esclusivamente d'onore) c'è il Patriarca dei Serbi che è anche Arcivescovo di Peć e Metropolita di Belgrado e Karlovac. Accanto al Patriarca ci sono gli Eparchi, ossia i Vescovi, che governano ciascuno una Diocesi. L'attuale Patriarca dei Serbi è sua Santità Pavle.
- セルビア正教会（セルビアせいきょうかい）はセルビアを中心にセルビア人の間で信仰されている正教会の一組織である。1832年にコンスタンディヌーポリ総主教から独立した。 正教会は一カ国に一つの教会組織を具える事が原則だが（セルビア正教会以外の例としてはギリシャ正教会、ロシア正教会、日本正教会など。もちろん例外もある）、これら各国ごとの正教会が異なる教義を信奉している訳では無い。教義や全正教会の性格については正教会の項を参照。
- De Servisch-orthodoxe Kerk behoort tot de Oosters-orthodoxe Kerken. Ze is een autocephale kerk geleid door een patriarch. Ze telt gelovigen in Servië, Montenegro, Bosnië en Herzegovina en Kroatië.
- A Igreja Ortodoxa da Sérvia é uma Igreja Ortodoxa Autocéfala. O chefe da Igreja recebe o título de Arcebispo de Peć, Metropolita de Belgrado-Karlovci e Patriarca da Sérvia, com residência em Belgrado. Atualmente o seu Patriarca é Sua Santidade Pavle (em portugês Paulo), eleito em 1 de dezembro de 1990.
- Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea, în 1690, pe teritoriul Imperiului habsburgic a făcut posibilă înfiinţarea unei noi structuri eclesiastice, cu un rol esenţial în emanciparea poporului sîrb. Trecera patriarhului Arsenie III în nordul Dunării şi Savei la mânăstirea Cruşedol şi apoi la Sf. Andrei ridică problema înfiinţării unei noi organizaţii bisericeşti, cunoscută sub numele de Mitropolia de Karloviţ. Împăratul Leopold I le-a oferit sîrbilor o serie de privilegii în perioada 1690-1696, privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată. Patriarhul sîrb era în acelaşi timp şi şef politic, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "Toţi să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi în cele duhovniceşti şi în cele lumeşti". Înainte de pacea de la Belgrad, un al doilea grup de sîrbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sîrbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important. Deşi războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sîrb a văzut în ele tot atâtea posibilităţi de a-şi dobândi independenţa. După Pacea de la Şiştov (1791), aproximativ 50. 000 de sîrbi au trecut râul Sava, cerând azil la habsburgi. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta le-a oferit amnistie şi o serie de scutiri. Un număr de egumeni, ca cei de la Studenica, şi cneji fugiţi la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia. Descoperirea complotului pus la cale de sîrbi şi decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sîrbi şi otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sîrbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanşarea răscoalei, arhimandritul sîrb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia ţării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia şi Moldova. Asemănător, în 1803, arhimandritul Arsenios Jankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sîrb. La un proiect asemănător adera şi mitropolitul de Karlovitz, Ştefan Stratimirovici. Mai menţionăm că în istoria Mitopoliei de Karloviţ, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viaţa bisericească şi raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului şi Sistemului consistorial (1779-1782-1868), şi în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920). Rolul Bisericii Ortodoxe Sîrbe în dobândirea independenţei şi în realizarea unităţii poporului sîrb în decursul secolelor XIX şi XX a fost de o importanţă majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Karlowitz, care însemna înfiinţarea unei structuri bisericeşti autonome într-o ţară creştină şi liberă. Mitropolia din Carloviţ a avut în sec. XIX lea în deosebi 2 ierarhi mari: Ştefan Stratimirovici (1790-1836/1837) şi Iosif Raiacici (1842-1861). În anul 1757 în Bacica, a venit în viaţă, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinaţie spre a dobândi cât mai multe informaţii, în diverse domenii, cum ar fi : învăţarea limbiilor străine, a filozofiei şi s-a axat bineînţeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice şi istorice şi a întemeiat cercul de literari şi oameni de cultură la Karloviţ - el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» din Cöttingen. A avut o mare influenţă asupra vieţii bisericeşti, a luptat pentru creştinii ortodocşi din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sîrb, la Karloviţ în anii 1791-1792, pe care a susţinut-o din toate punctele de vedere, atât pe profesori cât şi pe pe elevii acesteia, a întemeiat un internat pentru cei neajutoraţi, peste 300 şcoli, şi a luptat contra influenţei catolice, iar în 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie. Iosif Raiacici/Iosif Rajačić, (mitropolit 1785-1861), a luptat contra dominaţiei ungurilor, împreună cu poporul sîrb (1848) la Karloviţ, iar la o Adunare generală a delegaţilor la Sremski Karlovici, a fost desemnat patriarh de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere şi influenţă - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sîrbilor, deoarece era aliat cu Viena şi a subordonat episcopi de alte naţionalităţi. În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sîrbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sîrb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoare. Revoluţionarii sîrbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populaţii majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o politică proprie - precum Macedonia. Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sîrbii să-şi dobândească libertatea. Răscoala sîrbilor şi revoluţia grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinţei religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic şi juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sîrb pe principiile raţionalismului francez. În timpul primei răscoale sîrbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşei de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sîrbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desfinţat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanşarea conflictului deschis dintre sîrbi şi Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranţa independenţei. Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniştea în Serbia, acordând amnistie răsculaţilor, introducând impozite moderate şi o autonomie administrativă locală. Mânăstirile şi bisericile au devenit adăposturi ale răsculaţilor sîrbi. Mânăstirile Valjavic şi Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenţei sîrbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoţii Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif şi arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanţi ai mişcării revoluţionare. O serie de mânăstiri şi locaşuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegaţie sîrbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistiţiul. Pe parcursul mişcării revoluţionare, răsculaţii sîrbi au arborat steaguri cu simboluri şi icoane ortodoxe. Miloş Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujiţe), era un erou naţional sîrb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porţii. Şi-a folosit poziţia de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile cu guvernul otoman pentru a câştiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea de eliberare a poporului său şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Belgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina. Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii Sîrbe şi statului, libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopole, şi prin Hatiseriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneşti, Timoc şi Craina. Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sîrbi, care nu vorbeau română. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţiile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevat. În aceaşi perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă de la 93. 444 locuitori în 1948 la 1. 369 în 1961. Situaţia Bisericii Ortodoxe Sîrbe s-a îmbunătăţit în timpul guvernării lui Miloş Obrenovici, prin înfiinţarea, în 1822, a Consistoriului şi a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorinduse promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catolice. Episcopii greci care i-au păstorit pe sîrbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sîrbi, cât şi de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obţine un nou statut politic, o autonomie politică şi economică, problemele religioase fiind în continuare de competenţa Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol şi semnat de patriarhul ecumenic Constantin I (rege al Greciei), Biserica Ortodoxă Sîrbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sîrb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuia. Prin convenţia din 1832, Patriarhia recunoştea independenţa Bisericii Sîrbe, clerul şi poporul sîrb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimiţându-le confirmarea şi binecuvântarea. Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de,, mitropolit al întregii Serbii”. Patriarhia Ecumenică trebuia anunţată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat şi aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos şi Dionisie de Versia. Biserica din Karloviţ pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro şi Cattaro – din Dalmaţia, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti : Karloviţ, Novisad, Buda, Carlştadt şi Pacraţ, în Slovenia. În anul 1875, Bosnia şi Herţegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul şi Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia şi România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit şi «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, şi obţin teritorii în plus, şi anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia şi Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia şi Herţegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908. În Bosnia şi Herţegovina erau patru mitropoliţi, şi anume la : Saraievo, Zvornic, Mostar şi Banialuca, care erau sub juristicţia Patriarhiei de Constantinopole, iar datorită discuţiilor purtate între Constantinopole şi Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome. După dobândirea independenţei naţionale, în 1878, situaţia politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici (văr de gradul al VI-lea al lui Miloş Obrenovici) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care îşi exprima ataşamentul şi credinţa faţă de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independenţă religioasă Serbiei. În viaţa popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Aşa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, îşi dobândeşte în anul următor şi neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sîrbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea. Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situaţie politică în care se găsea statul sîrb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sîrbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sîrbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeşti. Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrulu şi Arhiepiscopia Carloviţului funcţionau ca bisericii independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovinei, Biserica din Serbia veche şi din Macedonia şi o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Scoplie, pe grecul Ambrosios. În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul naţional – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) şi canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influenţele austriace şi maghiare şi s-a reformat viaţa mânăstirească. Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor naţional. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sîrbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale. După ce teritorile bisericeşti ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopole a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Carloviţ, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sîrbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea şapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii şi era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sîrbă din Dalmaţia şi Boca-Cataro, care avea două eparhii şi era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche şi Macedonia, care avea şase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub juristicţia Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sîrbă din America, care avea la început o singură eparhie. În 1923 a fost construită o episcopie sîrbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), şi Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1863 comunităţiile Bisericii Ortodoxe Sîrbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales şi trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mişlociu şi Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit şi a Canadei. Primul patriarh a fost ales în 1920 şi s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sîrbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Biseicii în 1931, iar datorită opoziţiei lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenţi, mai exact 1938, a urmat Gavril ca patriarh (1938-1950), fost mitopolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultăţii din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultăţii ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau şi în sanatoriul de la Karlovi-Vary, deabia în 1946 el este eliberat. În aceşti ani dureroşi ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliţilor, episcopilor, preoţi, profesori şi toţi cei care erau implicaţi într-un fel sau altul în viaţa creştină ortodoxă, chiar şi toate lăcaşurile de cult, au fost distruse cu brutalitate. După anii trişti ai războiului, pentru Iugoslavia a început o epocă nouă de reconstrucţie şi renaştere naţională, pe care Biserica a sprijinit-o cu acelaşi entuziasm cu care de-a lungul veacurilor a sprijinit şi cultivat idealurile de libertate şi progres al poporului sîrb. Urmează după moartea lui Gavril (†1950), patriarhul Vichentie, el fiind cel care a reuşit să stabilească legături de amiciţie cu celelalte Bisericii Ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece în nefiinţă, şi scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind şi mai tare relaţiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce şi alianţe, acesta reuşeşte ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 preşedinte al Consiliului. Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorinţa aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplineşte exigenţele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta la scurt timp după refuzarea primită, se declară ea unilateral, Biserică autocefală, dar ea a rămas nerecunoscută de celelalte Bisericii Ortodoxe autocefale, ca făcând parte din ele. Aşa se ajunge ca în 1970, Biserica Ortodoxă Sîrbă, să deţină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât şi în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericeşti îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh care poartă numele de « Arhiepiscop de Ipec şi patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, şi din metropoliţi, episcopi şi ierarhi.
- Файл:Coats of arms of the Serbian Orthodox Church. jpg Герб Сербской православной церкви Файл:Flag of the Serbian Orthodox Church. svg Флаг Сербской православной церкви Сербская Православная Церковь — автокефальная поместная православная Церковь, имеющая шестое (по версии Московского Патриархата — 7-е) место в диптихе автокефальных поместных Церквей.
- Serbisk-ortodoxa kyrkan (serbiska Српска Православна Црква Srpska Pravoslavna Crkva) är Serbiens nationella kyrka. Den tillhör liksom många andra ortodoxa nationskyrkor Östortodoxa kyrkan som en oberoende kyrka, och den räknar aposteln Andreas som sin grundare. Den serbisk-ortodoxa kyrkan i Sverige har flera församlingar. Stockholm är huvudsätet för biskopen över stiftet, som består av Storbritannien och Skandinavien.
- Сербська Православна Церква заснована наприкінці IX століття. З 1219 р. - автокефалія. З 1346 р. - перший (т. зв. Печський) Патріархат. В XI ст. потрапила під ярмо турок й у церковну залежність від Константинопольського патріархату. В 1557 р. здобула незалежність, але через два століття знову виявилася в підпорядкуванні в Константинополя. Тільки в 1879 р. знову стала автокефальної. На території сусідньої Македонії християнство відомо ще із часів апостола Павла. З IV по VI століття Македонська Церква поперемінно залежала те від Рима, то від Константинополя. Наприкінці IX — початку XI століття мала статус автокефалії — Охридська архієпископія-патріархія (Охридська патріархія; Архієпископія охридська Першого Юстиніана і всєї Болгарії) із центром в Охриді й, можливо, брала участь у Хрещенні Русі. Особлива церковна доля була в Чорногірської православної церкви, а також у Буковинської Митрополії, що деякий час підпорядковувалась Сербському первосвященику. Об'єднання всіх цих православних областей у єдину Сербську Церкву відбулося в 1919 р. З 1920 р. відновлений Сербський Патріархат. Фашистська окупація й наступний соціалістичний період нанесли Сербській Церкви значна втрата. В 1967 р. Македонія відокремилася в самочинну автокефалію (під верховенством архієпископа Охридського й Македонського). Сьогодні Сербську церкву очолює Патріарх Павло.
|
![[RDF Data]](/statics/sw-cube.png)
