| dbpprop:abstract
|
- According to the 2002 census, 3,671 Poles live in Romania, mainly in the villages of the Suceava region. There are even three exclusively Polish villages: Nowy Sołoniec, Plesza and Pojana Mikuli. Poles in Romania form an officially recognised national minority, having one seat in the Chamber of Deputies of Romania (currently held by Gerwazy Longher) and access to Polish elementary schools and cultural centres (known as "Polish Houses").
- Polonia w Rumunii liczy 3671 osób (według spisu z 2002). Jest oficjalnie uznaną mniejszością narodową i ma jednego przedstawiciela w rumuńskim parlamencie. Obecnie przewodniczącym Związku Polaków w Rumuni jest Ghervazen Longher (2008). Większość przedstawicieli mniejszości mieszka w okręgu Suczawa. Istnieją tam trzy miejscowości zamieszkane w większości przez ludność polską: Nowy Sołoniec (Soloneţu Nou), Plesza (Pleşa) i Pojana Mikuli (Poiana Micului).
- Comunitatea poloneză din România este răspândită în nordul ţării, în special în judeţul Suceava. 15.804 persoane de etnie poloneză au fost înregistrate la recensământul din anul 1930. Conform datelor recensământului din martie 2002 în România trăiau 3.559 de cetăţeni de etnie poloneză, dintre care 2.609 în judeţul Suceava. Contactele dintre polonezi și români datează încă de la mijlocul sec. XIV, moment care coincide cu întemeierea Moldovei, dar și cu anexarea ținutului Haliciului de către regele polon Kazimir cel Mare. Vecinătatea a dus la stabilirea unor intense legături politice, economice și culturale între polonezi și moldoveni, apoi transilvăneni, legături care vor fi întărite în mod firesc și prin relații de rudenie. Astfel Lațcu, fiul lui Bogdan I s-a căsătorit cu Malgorzata, sora regelui polon Jagiello, inaugurând un lung șir de alianțe familiale între cele două popoare. Aceasta duce la un transfer de populație lesne de înțeles dacă ne gândim că prin căsătorii mixte, polonii încep să dețină posesiuni pe teritoriul Moldovei, iar moldovenii pe cel al Poloniei. Sfârșitul sec. XVI și începutul sec. XVII marchează creșterea influenței polone pe teritoriul României, mai ales datorită lui Eremia Movilă, care a fost întronat în 1595 cu ajutorul hatmanului polon Jan Zamojski. Toate cele patru fiice ale lui Movilă au fost căsătorite cu poloni. Aceste legături au făcut ca mulți poloni să slujească la curtea lui Eremia Movilă: numai garnizoana polonă din Iași număra atunci cca 3000 de oameni. În anul 1658, Seimul polonez a hotărât expulzarea celor de religie ariană. O parte a acestora s-au așezat în Transilvania. Un val important al emigrației polone pe teritoriul românesc este cel urmat războiului nordic (1700-1721), când pe teritoriul Moldovei s-au aflat, printre alții, I. Potocki, M. Wisniowiecki, J. Sapieha și K. Kryszpin. Sub presiunea Rusiei, domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat a fost obligat să ordone părăsirea de către polonezi a teritoriului Moldovei. Afluența cea mai mare a polonezilor în veacul al XVIII-lea în Moldova a fost legată de luptele duse în Polonia de Confederația de la Bar (1768). Hospodarul G. Callimachi aprecia că cca 3-4 mii de polonezi s-au refugiat atunci pe teritoriul Moldovei. Pe toată perioada ocupației austriece a Poloniei, emigrația polonă are caracter politic, dar și economic. Cel politic este legat de prigoana dezlănțuită de ocupanți după încercările succesive ale polonezilor de a-și recâștiga independența națională (1794, 1830, 1846, 1848, 1863). De exemplu în 1831 cca. 2-3 mii de polonezi din armata generalului Dwerncki au ajuns la Alba Iulia, Sibiu, Târgu-Mureș, Brașov, cca. 400-500 au rămas în Bucovina. Deși guvernul de la Viena a ordonat după un timp ca polonezii să părăsească Transilvania, prezența lor a lăsat urme atât în istoria Poloniei, cât și cea a Transilvaniei. În această perioadă, polonezul Adolf David a inițiat la Cluj mișcarea carbonarilor. Faustyn Filanowicz și Teofil Wisniowski, aparținând Asociației Democrate Polone, au pregătit din Moldova insurecția de eliberare a patriei. După insurecția ratată din ianuarie 1863, o parte a intelectualității polone, în frunte cu Zygmunt Milkowski, s-a stabilit pe meleagurile românești, îndeosebi în Bucovina și Moldova. Mulți dintre emigranții polonezi s-au stabilit la Pașcani și Iași, participând la construirea primei căi ferate moldovenești. Emigranții economici au înființat localități, dezvoltând unele ramuri ale economiei în zonele unde s-au stabilit. În Valea Jiului prezența minorității polone își are rădăcinile în însăți istoria mineritului de pe aceste meleaguri, fiind semnalată înca din 1760 pe pîrîul Ciort, la începuturile exploatarii carbunelui la suprafata, cu roaba si trocul. În perioada 1830-40, un grup masiv de polonezi, din care cei mai multi proveneau din zone carbonifere (Silezia), s-a stabilit în zona oraselor Petrila si Lupeni, unde s-a conturat o comunitate compacta, bine organizata. Polonezii si-au pastrat caracterul etnic specific, în anul 1900 existau doua cartiere ale Lupeniului care erau locuite de polonezi: Ileana si Victoria (dupa numele minelor). Mai tîrziu a aparut si cartierul Stefan. Multi polonezi au întemeiat familii mixte cu români, maghiari si germani. Au luat parte activa la viata cotidiana, au avut reprezentanti în comert si primarie. Pe placa monumentului închinat celor 30 de victime ale grevei din 1929 de la mina Lupeni, figureaza si trei nume de polonezi. La finele anului 1928, documentele mentioneaza existenta a cca. 1000 de familii în Valea Jiului, care dispuneau de o biserica, de o scoala cu predare exclusiv în limba polona, de o biblioteca si de o grupare artistica bine cotata. În perioada 1929-1933, o parte din polonezi s-a reîntors în Polonia. În 1947-48 a avut loc o repatriere masiva. Scoala cu limba de predare polona a functionat pîna în anul scolar 1960-61. Biserica s-a darîmat în 1943, cartierele Ileana si Victoria au fost parasite, locuitorii mutîndu-se în centrul orasului. În Bucovina, prezenta poloneza este legata de extractia de sare. Înca din 1791 cîteva zeci de familii polone s-au stabilit în nordul Moldovei, înfiintînd satul Cacica (numele provine de la cuvîntul Kaczka=rata). La construirea salinei din acest loc s-au luat ca etalon salinele din Galitia. Cu timpul, în jurul salinei s-a dezvoltat o localitate unde lînga polonezi au trait ucraineni si români, astfel în 1918 Cacica a devenit un centru cu o scoala unde învatau 100 de copii. În perioada 1897-1918, în aceasta scoala, a carui director era Józef Grabowski, se preda în patru limbi: polona, germana, româna si ucraineana. În anul 1834, 30 de familii de muncitori polonezi au pus bazele coloniei Solonetul Nou, iar alte 24 de familii au înfiintat cu un an mai tîrziu satul Plesa. În anul 1842 a luat nastere localitatea Poiana Micului, unde s-au stabilit 40 de familii venite din Nova Huta. Colonii poloneze au mai fost înfiintate si în Bucovina, la Moara (Bulai), Paltinoasa, unde azi sînt cca. 80 de familii cu 256 de persoane polone. Localitatea Vicsani, cunoscuta si sub numele de Ruda, aflata la granita cu Ucraina, a fost locuita initial numai de polonezi veniti în perioada construirii liniei ferate ce leaga orasele Roman si Cernauti. Aici polonezii aveau o biserica, darîmata de armatele rusesti din primul razboi mondial, reconstruita ulterior. În cadrul emigratiei polone, un rol însemnat a jucat Uniunea Emigratiei Polone (1866-1871), care a avut filiale la Bucuresti, Iasi, Pascani. Printre cei mai activi fruntasi ai emigratiei polone s-au numarat si J. L. Gradowicz si Wladyslaw Dunin, care a fost si corespondent al cîtorva ziare poloneze, franceze si austriece. În 1866 la Mihaileni s-a înfiintat prima biblioteca polona (Czytelnia Polska) de pe teritoriul României. În 1869 o astfel de biblioteca a luat fiinta si la Bucuresti. Concomitent, încep sa fie organizate asociatii de ajutor reciproc (1888, Towarzystwo Wzaemnej Pomocy Polakow). Spre sfîrsitul veacului trecut, pe teritoriul României activau trei centre poloneze importante: unul în jurul Iasilor si Pascanilor, al doilea la Botosani, al treilea la Bucuresti. Caele polone din Cernauti, Suceava si Bucuresti au desfasurat o intensa activitate. Au aparut si primele gazete: „Gazeta polska”, „Przeglad Czerniowiecki” la Cernauti, „Wiarus” la Bucuresti (1894). În 1918 s-a creat Consiliul National Polon (din 1925 Consiliul National Polon din România Mare, din 1926 Uniunea Polonezilor din România), în frunte cu Stanislaw Kwiatkowski, apoi cu dr. Bazyl Duzinkiewicz. Au existat si alte organizatii polone, unirea dintre ei s-a realizat în 1932, cînd s-a creat Uniunea Asociatiilor Poloneze din România, avînd un organ executiv a carei presedinte era preotul A. Lukasicwicz, iar vicepresedintii au fost L. Mendrak, M. Zawadowski, K. Chylewski si K. Mlodecki. Uniunea a acordat o atentie deosebita dezvoltari retelei scolare în limba polona, cu sprijinul autoritatilor române. Au aparut organizatii culturale, case polone („Dom Polski”), asociatii de prietenie româno-polone, Asociatia Prietenilor Poloniei (cu filiale la Cernauti, Bucuresti, Iasi, Galati), Asociatia Universitara a Prietenilor Poloniei (Bucuresti), Societatea Polono-româna (Iasi). În 1903, în orasul Suceava s-a pus bazele casei „Dom Polski”, unde s-a desfasurat o activitate intensa. În publicatii ca „Epoca”, „Argus”, „Universul”, „Neamul Românesc” si altele apareau numeroase materiale dedicate Poloniei.
|
![[RDF Data]](/statics/sw-cube.png)
