| dbpprop:abstract
|
- Bertha von Sulzbach was the first wife and Empress of Byzantine Emperor Manuel I Comnenus.
- Berta von Sulzbach († 1160) war Tochter des Sulzbacher Grafen Berengar II. († 3. Dezember 1125) und der Adelheid von Wolfratshausen. Sie war Schwester von Gertrud von Sulzbach (* um 1114; † 14. April 1146 in Hersfeld), die Gemahlin König Konrads III. wurde. Berta heiratete 1146, nachdem sie zuvor von König Konrad III. adoptiert wurde, Kaiser Manuel von Byzanz und nahm den Namen Irene an. Diese Heirat diente der Festigung des Bündnisses zwischen Staufern und Komnenen, im Rahmen der Vorbereitungen zum Zweiten Kreuzzug. Siehe auch unter Sulzbach-Rosenberg und Burg Sulzbach
- Berta de Sulzbach (que va adoptar el nom grec d'Irene) fou emperadriu bizantina. Era filla de Berenguer comte de Sulzbach i neboda de l'emperador Conrat III del Sacre Imperi. Es va casar amb l'emperador bizantí Manel I Comnè. Va morir el 1158.
- Figlia di Berengario II, Conte di Sulzbach e di Adelheid von Wolfratshausen, suo fratello era Gebhard III di Sulzbach e sua sorella, Gertrude di Sulzbach, sposò l'Imperatore Corrado III.
- ベルタ・フォン・ズルツバッハ（Berta von Sulzbach,1110年代 - 1159年）は、東ローマ帝国皇帝マヌエル1世コムネノスの皇后。ギリシャ名エイレーネー（Eirene）。 シュルツバッハ伯ベレンガー2世と妻アデライデ・フォン・ヴォルフラトシュハウゼンの二女。兄はゲブハルド3世、姉は神聖ローマ皇帝コンラート3世の皇后ゲルトルード。 シチリア王ルッジェーロ2世と対抗するため、皇帝ヨハネス2世コムネノスはドイツのコンラートの元へ大使を派遣した。同盟のしるしとして、コンラートの縁者の姫を息子の配偶者にしたいと打診されたため、皇后ゲルトルードの妹ベルタを推薦した。婚約が整い、ベルタはヴュルツブルク大司教に伴われてコンスタンティノープルへ出発した。 ベルタがコンスタンティノープルへ到着した時に、既にヨハネス2世コムネノスは逝去し、婚約者マヌエル1世コムネノスが既に即位していた。マヌエルは3年もの間ずるずると結婚を延期させたすえ、1146年に結婚した。 皇后エイレーネーと呼ばれた彼女は、テッサロニキ大司教にその穏やかさを褒め称えられた。歴史家ニケタス・コニアテスは、彼女が顔にフェイスペイントを施さなかったと記している。二人の間には娘が二人生まれ、長女マリアはモンフェラート公子ラニエリの夫人となった。 1159年にベルタは亡くなった。彼女の死に悲嘆にくれたマヌエルは、「ライオンのように泣きわめいた」という。彼は2年後の1161年に、後添えとしてアンティオキア公女マリーを迎えた。
- Bertha de Sulzbach (cca.1110 - 29 august 1159) a fost prima soţie a împăratului bizantin Manuel I Comnen. În cea dintâi jumătate a secolului al XII-lea, o primejdie îngrozitoare ameninţa monarhia Basileilor. Regatul puternic, pe care normanzii l-au întemeiat în Italia meridională şi în Sicilia, îşi întindea planurile ambiţioase până dincolo de Adriatica: ca şi Robert Guiscard şi Bohemond, Roger al III-lea visa să se extindă pe socoteala imperiului de la Constantinopol. Împotriva unui adversar de talia acestuia, bizantinii aveau nevoie de o alianţă; ei au căutat-o în Germania, pe care statornicile sale ambiţii italiene o arătau mai mult decât pe oricare alt stat în stare să neutralizeze eforturile întreprinzătorului suveran sicilian. Din 1135 şi din 1137, ambasadorii greci au fost trimişi în Germania, spre a pregăti terenul unei înţelegeri; o nouă misiune a venit în 1140 să aducă regelui Conrad al III-lea oferte mai precise. Pentru a pecetlui definitiv acordului proiectat curtea bizantină propunea să unească cele două dinastii printr-o căsătorie şi cerea ca o fată de sînge regal să fie trimisă la Constantinopol, spre a se căsători cu sebastocratorul Manuel, al patrulea fiu al împăratului Ioan Comnenul. Conrad al III-lea al Germaniei era o fire foarte orgolioasă. Aspirând la titlul imperial, el se considera egalul basileului şi avea pretenţia să i se dea aceleaşi onoruri ca şi împăratului. Mai mult, amintindu-şi că imperiul grec îşi tăgea originea de la Roma, credea că monarhia bizantină datora sfântului imperiu romano-german respectul pe care o fiică îl datorează mamei sale. Foarte îndrăgostit, în sfârşit, de puterea lui, se lăuda cu supunerea pe care i-o arăta întregul occident. Astfel de idei ofensau foarte mult vanitatea grecească, pentru ca o alianţă să fie uşor de încheiat. Din fericire, se întâmplă că şi Conrad simţea nevoia unui sprijin împotriva ambiţiilor crescânde ale lui Roger al II-lea. El răspunse deci propunerilor care i se făcuseră şi propuse trimişilor bizantini ca prinţul Manuel să ia în căsătorie pe o soră a soţiei lui, contesa Bertha de Sulzbach. După multe discuţii, se înţeleseră, în sfârşit: către finele anului 1142, o ambasadă bizantină merse în Germania să aducă pe tânăra logodnică. La Constantinopol i se făcu cea mai strălucită primire. Un scriitor al timpului, Teodor Podromul sau altul din versificatorii oficiali, care populau curtea Comnenilor, a descris, într-un poem de circumstanţă, splendoarea primirii cu care fu salutată noua venită. A povestit despre cortegiul măreţ care o escorta pe contesa germană, mulţimea de haine de sărbătoare înşirată în calea ei, străzile frumos împodobite, flaşnetele cântând la trecerea ei, parfumurile şi aromatele răspândite sub paşii ei, în sfârşit, tot rafinamentul ceremonialului luxos pe care-l desfăşura Bizanţul în asemenea ocazii. Prinţesele din familia imperială însă-şi se deranjară să meargă înaintea florii din occident, cum spune poetul, pe care împăratul o sădea în grădina imperială. Se pare că acest lucru dădu chiar loc unui incident curios. Printre femeile tinere adunate spre a o saluta pe contesa germană, se afla şi soţia moştenitorului Alexe, fiul mai mare al basileului: ea purta în ziua aceea o haină de un albastru închis, garnisită simplu cu puţină purpură de aur. Impresionată de această culoare care făcea ca o pată printre toaletele strălucitoare, străina întrebă cine era acea călugăriţă care vorbea cu un ton aşa de poruncitor. În acest cuvânt, superstiţia bizantină nu întârzie să vadă o prevestire rea; şi, în adevăr, moartea prematură a prinţului Alexe se însărcină, după puţină vreme, să justifice faimosul pronostic. Rând pe rând, în anul 1143, cei doi fraţi mai mari ai lui Manuel, Alexe şi Andronic, dispărură brusc în câteva săptămâni. Manuel devenea astfel moştenitorul tronului, substituit de voinţa tatălui său muribund, lui Isac, fratele mai în vârstă. Or, pentru un basileu bizantin, stăpânul unuia din tronurile, cele mai măreţe ale epocii, era un lucru mai mult decât mediocru să se însoare cu o simplă contesă germană. Pe lângă aceasta, se pare că aerele dispreţuitoare pe care le arăta Conrad al III-lea jignise lumea din Constantinopol. În poemul menţionat adineauri, Prodromul răspundea pe faţă pretenţiilor germane: el declara deschis gloriosului rege Conrad că, cu toată gloria lui, pentru el era o cinste supremă de a se fi aliat cu casa Comnenilor; el proclama noua Romă incontestabil superioară celei vechi. Dacă aceasta, scria el, dă o logodnică, cealaltă dă un logodnic, şi cum ştim cu toţii că bărbatul e superior femeii, este evident că aceleaşi raporturi trebuie aplicate şi în relaţiile celor două imperii. Pentru aceste motive diferite şi încă pentru altele, împăratul Manuel nu se grăbi de loc să celebreze căsătoria cuvenită; timp de aproape patru ani el făcu pe femeia ce-i fusese destinată să aştepte binecuvântarea nupţială. În această vreme chiar, politica bizantină se apropia de Sicilia; un proiect de căsătorie se schiţa între o prinţesă greacă şi un fiu al lui Roger al II-lea; în acelaşi timp relaţiile cu Germania se încordau. Totuşi, până la urmă, Manuel se hotărâ să revină la alianţa germanică; în 1145 fu trimisă lui Conrad al III-lea o ambasadă spre a-i vesti intenţia ce avea împăratul de a celebra căsătoria hotărâtă în 1142. Dar făcu pe regele Germaniei să simtă marea cinste ce i se făcea şi trimisul grec se arătă de o aroganţă aşa de nesuferită, încât suveranul german trebui să-l dea afară şi să-l facă să-şi ceară scuze în public. Foarte jignit de felul cum era tratat, Conrad al III-lea de altfel, nu rămâne dator cu obrăznicia. În scrisoarea pe care o scrise atunci la Constantinopol, el luă pentru sine titlul de împărat al romanilor şi adresa, dispreţuitor, mesajul: scumpului meu frate Manuel Comnenul, ilustru şi glorios rege al grecilor. Totuşi, deoarece şi dintr-o parte şi din cealaltă se dorea înţelegerea, totul sfârşi cu bine. O ambasadă germană sosi la Constantinopol şi şeful ei, episcopul de Würtzburg potrivi lucrurile spre satisfacţia generală. În luna ianuarie 1146, Bertha de Sulzbach se căsători în sfârşit cu împăratul Manuel Comnenul şi urcându-se pe tron lua prenumele bizantin de Irina, simbol desigur al păcii stabilite între ţara ei natală şi noua patrie. Trebuie de altfel să recunoaştem că împăratul Manuel Comnenul se arătă, cel puţin la începutul căsniciei, foarte grăbit să placă tinerei femei pe care o luase de soţie. În vreme ce, spre a o cuceri pe soţia sa, Manuel se modela după moravurile occidentului, ea, din partea sa, spre a plăcea soţului, se trudea să se pătrundă de frumuseţile literarurii greceşti şi aspira să joace rolul prinţesei prietenă şi protectoare a literelor, în care se complăcuseră cele mai multe din femeile Comnenilor. Astfel, ea îşi puse în cap să studieze şi să înţeleagă pe Homer şi, în acest scop, făcu apel la unul din cei mai iluştri gramaticieni ai epocii. Pentru dânsa, Tzetzes compune Alegorii asupra Iliadei, în care explica imperialei sale eleve subiectul poemului şi istoria personajelor principale care jucau vreun rol în el, fără a renunţa la notele erudite asupra biografiei poetului; şi în dedicaţia prin care oferea împărătesei cartea, el o califica drept doamnă foarte îndrăgostită de Homer. Acestea se petreceau în anul 1147. Puţin mai înainte, Tzetzes dedicase de asemenea Irinei o primă ediţie din Chiliade şi se părea că prinţesa germană devenise cu totul bizantină, în cercul său de gramaticieni şi retori. Totuşi, cu toată această reciprocă bunăvoinţă, căsnicia imperială nu întârzie să se dezbine. Se pare că vina a fost a amândorura. Irina pe de o parte se sătură repede de rolul său de protectoare a literelor. Ea se certă cu Tzetzes pentru o mizerabilă chestiune de bani. Gramaticianul însuşi povesteşte că i se făgăduiseră 12 bani de aur pentru fiecare din caietele cu dizertaţii savante. Pentru a face dovadă de zelul său, el luă hârtie de format mai mare, acoperi paginile cu un scris mai mărunt, aşa încât, cum spunea el, un singur caiet făcea cât zece. Socotea că va fi răsplătit în aceeaşi proporţie: dar de unde! Intendentul împărătesei pretinse să plătească lucrul lui Tzetzes după preţul fixat dinainte şi cum nenorocitul om de litere se plângea de acest procedeu, la sfârşit i se refuză orice plată. Furios, el se adresă suveranei însăţi, spre a cere dreptate. Irina, care nu înţelegea nimic din aceste subtilităţi bizantine, trimise la plimbare pe nefericitul gramatician. Acesta se răzbună, povestind întâmplarea: în afarp de aceasta, el distruse prima ediţie din Chiliade şi sătul de a mai lucra pe gratis, opri savantele sale comentarii la cântul al XV-lea al Iliadei şi se puse în căutarea altei protectoare. Experienţa literară încercată de împărăteasă nu reuşise de loc. Pe lângă aceasta, Irina nu dăduse soţului său nici un copil. În 1147, când împăratul alungă pe patriarhul Cosma, acesta, în furia lui, blestemase în plin sinod sânul împărătesei şi declarase că niciodată împărăteasa nu va da naştere vreunui copil de sex masculin. Or, faptele păreau să justifice această prezicere. Timp de 5 ani, cu toate rugăciunile cerute celor mai vestiţi călugări, cu toate darurile cu care copleşi Biserica, în speranţa de a obţine sfârşitul sterilităţii sale, Irina nu dădu nici un moştenitor imperiului; şi când, în sfârşit, în 1152, născu un copil, acesta fu o fată, Maria. Mai târziu, ea mai avu un copil, dar din nou o fată, care de altfel muri în vîrstă de 4 ani. Manuel era foarte amărât din această cauză; şi ferm convins că era efectul blestemului, care dădea astfel cu totul dreptate prelatului. Pentru toate aceste motive, Manuel, din partea sa, se sătură repede de Irina. Fără îndoială, el îi păstră, cu politeţe, toate onorurile exterioare ale puterii, curtea, gărzile, toată strălucirea puterii supreme. Dar se îndepărtă cu totul de ea. După numeroase aventuri, sfârşi prin a-şi lua o amantă oficială. Aceasta era nepoata lui, Teodora şi el se apropie cu atât mai mult de ea, cu cât, mai fericită decât Irina, îi dădu un fiu. De acum înainte, el nu-i mai refuză nimic: ca şi soţia legitimă, ea avu o curte, gardă şi împărţi cu excepţia coroanei aproape toate prerogativele puterii supreme. Pentru dânsa, împăratul făcu cele mai nebuneşti cheltuieli: mări de bogăţie, cum spunea Nicetas, fură vărsate la picioarele ei. Orgolioasă, arogantă, ea primea onorurile şi banii: în jurul ei, după exemplul stăpânului, se îndesau curtenii, părăsind-o pe împărăteasa legitimă pentru favorită. Se pare că cea dintâi nu încercă de loc să pună capăt izolării ei. Irina îşi făcu viaţa ei aparte şi o umplu cu fapte bune, ajutând pe văduve, protejând pe orfani, înzestrând şi măritând pe fetele sărace, frecventând şi îmbogăţind mânăstirile. Îi plăcea să dea, şi panegiristul a spus despre ea că erau bucurii cererile ce i se adresau şi părea că se roagă să i se adreseze astfel de cereri. Convertită, în momentul căsătoriei la ortodoxia grecească, şi foarte credincioasă, ea trăia cu plăcere în societatea oamenilor Bisericii şi le arăta un respect infinit. Totuşi, rămânea foarte occidentală şi foarte germană în această curte din orient. În cuvântarea funebră pe care o pronunţă în onoarea ei, arhiepiscopul Vasile din Achrida nu se putu opri de a aminti că era o străină, născută sub alte ceruri, necunoscând obiceiurile civilizaţiei noastre, fiica unei rase orgolioase şi mândre, al cărei gât nu ştia să se plece şi s-a crezut obligat să facă elogiul Germaniei, acestei naţiuni puternice şi dominatoare, care între toate popoarele din occident porunceşte celorlalte şi nu acceptă de loc să fie condusă. Vorbind astfel, prelatul arăta că pătrunsese adâncul sufletului suveranei. În adevăr, ea nu-şi uita niciodată ţara de naştere. Fu încântată când în anul 1147 aduse la Constantinopol pe regele Conrad, cumnatul său şi o armată latină. În timp ce grecii vedeau cu groază revărsându-se asupra imperiului norul îngrozitor ce se ridica din occident, în timp ce gură cască bizantinii se minunau găsind în rândurile cruciaţilor femei, îmbrăcate şi înarmate ca nişte cavaleri care, ca nişte noi amazoane, călăreau ca bărbaţii, Irina, dimpotrivă, se silea să facă cea mai bună primire compatrioţilor săi. Când orgolioşii rivali ai împăratului grec şi ai regelui Germaniei ameninţară să se ciocnească, ea încercă să potoleascăneînţelegerile dintre cei doi prinţi. Şi deşi pretenţiile lui Conrad, imposibil de acomodat cu exigenţele etichetei bizantine, n-au permis în acel moment o întâlnire personală între cei doi suverani, cel puşin influenţa împărătesei reuşi să asigure între cei doi relaţii aproape tolerabile. Manuel şi Conrad îşi arătară curtoazie unul faţă de celălalt; împăratul trimise în tabăra latină hrană din belşug şi cadouri preţioase, cărora regele din partea sa le răspunse prin daruri bogate. Puţin mai târziu, când armata franceză apăru sub zidurile Constantinopolului, Irina de asemenea întreţinu cu Eleonora de Guyenne, soţia lui Ludovic al VII-lea raporturile cele mai binevoitoare. Dar mai ales după dezastrul suferit de cruciaţi în Asia Mică, se manifestă bunăvoinţa împărătesei pentru compatrioţii săi. Conrad al III-lea, învins pe râul Menandru, se oprise la Efes cu resturile trupelor lui şi se îmbolnăvise acolo. Împreună cu Manuel, Irina veni să viziteze pe învins, îl aduse la Constantinopol pe corabia imperială şi basileul, care avea cunoştinţe serioase în medicină şi chirurgie voi să-l îngrijească cu propriile sale mâini. În sfârşit, când după ce-şi îndeplinise datoria la Sfântul Mormânt, Conrad al III-lea trecu din nou prin Bizanţ, el găsi iarăşi aceeaşi primire bună. Curtea bizantină se orienta pe faţă către alianţa germană, echilibru necesar faţă de ostilitatea evidentă a normanzilor din Sicilia şi a francezilor din Franţa. Între cele două familii suverane se pregăteau căsătorii. Henric de Austria, fratele vitreg al regelui Germaniei, se căsătorea cu o nepoată a lui Manuel şi poeţii curţii imperiale celebrau cu pompă această unire. Puţin după aceea, era vorba să se căsătorească fiul lui Conrad cu o altă nepoată a împăratului. În această politică, e imposibil să nu recunoaştem influenţa împărătesei şi de altfel o scrisoare curioasă a lui Conrad al III-lea mărturiseşte aceasta. El lasă în seama Irinei grija de a alege din familia imperială pe logodnica destinată fiului său, pe acea care ţi se va părea ţie, care le-ai crescut, că merită, prin caracter şi frumuseţe. Totuşi, căsătoria nu se făcu, dar alianţa cea mai strânsă persistă între cele două state. Când, în 1150, Roger al II-lea şi Ludovic al VII-lea se gîndiră să alcătuiască împotriva Bizanţului o ligă a întregului occcident, opoziţia formală a regeleui Germaniei făcu să cadă planul. Rămânând bună germană, Irina nu adusese decât servicii ţării sale adoptive. Moartea lui Conrad al III-lea în 1152, slăbi legăturile bune dintre cele două curţi. Dar împărăteasa păstră totdeauna un interes cald pentru tot ce se petrecea în Germania. Ea urmărea de departe, cu o simpatie pe care n-o ascundea, pe nepotul său, tânărul fiu al lui Conrad; îi trimitea daruri şi avea grijă să fie făcut cavaler. Pe de altă parte, cu timpul pare că s-a apropiat din nou de Manuel şi că i-a dat un ajutor preţios în administraţia statului. Vasile di Achrida vorbeşte de potrivirea de sentimente, de înrudirea sufletească ce exista între cei doi soţi. Aici este oarecare exagerare, fără îndoială, care ţine de genul cuvântării funebre. Dar se vede din alte mărturii că Irina a intervenit de multe ori cu succes pe lângă împărat, spre a obţine eliberarea prizonierilor de război sau iertarea condamnaţilor la moarte şi că se însărcina bucuros să transmită împăratului jalbe. În 1158, ea îi aduse un serviciu mai însemnat, salvându-l dintr-un complot urzit împotriva lui; şi dacă e adevărat că arhisatrapii din Persia, după spusele panegiristului său, voiră să-i cinstească mormântul cu ofrande măreţe, se poate trage concluzia că ea a exercitat o oarecare influenţă asupra relaţiilor extrene ale monarhiei. Se înţelege deci că atunci când muri în 1160, de friguri, Manuel a suferit din pricina asta. Ea a fost înmormântată în mânăstirea Pantocratorului, pe care Ioan Comnenul o întemeiase spre a fi un Saint Denis al dinastiei şi unde Manuel însuşi puse să i se pregătească mormântul.
|
![[RDF Data]](/statics/sw-cube.png)
